Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
Cetăţeanul
100 Aurel Popp Sala de dezbateri : o cameră mică, o masă mare, câteva scaune lângă ea, în faţa ei o măsuţă cu o maşină de scris şi cu o domnişoară, vizavi un dulap pentru acte. In mijloc, faţă în faţă cu masa cea mare, un scăunel, care stătea aşa de singur de parcă şi el aştepta interogatoriul. La masa mare, în mijloc era preşedintele, căruia mă voi adresa cu domnia voastră, căruia nici numele nu-1 ştiu, deoarece pe citaţie se putea descifra doar "vicepreşedinte, secretar de învăţământ". In dreapta lui un "judecător" slab, deşirat, în stânga unul destul de tânăr. Cine sunt, nu ştiam, pentrucă nu -i văzusem până atunci niciodată. Nici nu mă prea interesau. Mă simţeam sigur în cauza mea, şi nu mă gândeam să mă acuze cineva, dacă îmi va cunoaşte cazul. Trăiam cu gândul că eu am înşirat exact toate datele pe cerere, aşa încât acuzatorul sunt eu. Domnii trebuiau doar să analizeze veridicitatea datelor şi în calitatea mea de "cel citat", să declare dacă sunt vinovat sau nu ? Dar mă gândeam şi la varianta - eu aşa aş fi făcut - că ei se vor informa la cunoştinţele mele, de la profesorii care mai trăiau în Satu Mare. Pregătiţi astfel şi cunoscând totul - Bunule Dumnezeu - nu numai că mă vor achita, dar mă vor şi îmbrăţişa !... Trebuie să amintesc aici faptul că în cei douăzeci şi doi de ani, cât au trecut de la revoluţie, cu ori şi cine am discutat, cu toţii au accentuat din câte pericole am scos oraşul şi cetăţenii lui. Nimeni nu-mi putea reproşa că am făcut oricât de mic rău. Numai acum, după Dictatul de la Viena, mă privesc unii strâmb, cei care nu demult mă salutau scoţîndu-şi adânc pălăria. Deşi nici atunci nu aveam putere mai mare ca acum ! Deci, aceştia nu ar avea nici un motiv pentru a fi îmbufnaţi, duşmănoşi : numai dacă au devenit mai obtuzi în concepţia lor despre lume, sau simplu din prostie sau bigotism. Ei sunt aceia care, în acele vremuri şi-au pierdut comodităţile pe nedrept, din pricina războiului au pierdut lumea lor : îi învinuiesc pe acei ce au curajul să privească astfel spre viitor. Ei sunt aceia care sunt orbi, nevăzând niciodată cauzele şi esenţa lucrurilor, numai acele întâmplări care-i ating direct şi personal. Ei sunt aceia care privesc mereu în urmă, dar înainte niciodată. Sunt aceia care-şi pot mâna măgarul ademenindu-1 numai cu fân. Ei sunt: buricii pământului. Mici suflete blestemate. De multe ori au răstignit Adevărul. De multe ori au strigat :"răstigniţi-l". încă mai existaţi, încă sunteţi mulţi, încă stăpîniţi Adevărul. Oare a ajuns cineva dintre voi şi aici în comisie ? In comisia doritoare de a condamna trecutul ?
