Rusu, Adrian Andrei: Gotic şi Renaştere la Vinţtu de Jos. Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII (Cluj-Napoca - Satu Mare, 1998)

Cultura materială provenită din sitularbeologic de la Vinţu de Jos

ambiţios, din care s-a realizat doar o parte, iar după Béthlen, până în secolul al XVIII- lea, castelul a fost încontinuu întregit, probabil fără să atingă parametrii pe care constructorii principelui Béthlen şi l-au propus. Potrivit informaţiei arheologice, părţi din vechile construcţii (aripa de sud) nu fuseseră încă demolate la 1621, iar alte părţi (altarul ?) au rămas încă la vedere şi mai mult timp. în interior, sub un pavaj de bolovani de râu a fost descoperită o monedă bătută în anul 1527, ceea ce demonstrează că pavarea curţilor nu putea avea loc în timpul funcţionării mănăstirii, ci în timpul funcţionării palatului.

Castelul târziu, de secol XVII-XVIII, mai păstrează şi el urme arheologice, recuperabile. Ele sunt mai puţine, având în vedere curăţirea şi îndepărtarea lor sistematică. Cele mai interesante sunt cele câteva piese de factură cert habană (cahle, veselă, tacâmuri), produse de puternica colonie anabaptista pe care acelaşi principe reconstructor a întemeiat-o tot la Vinţu de Jos, după anul 1621.

Tabloul rezultat dintr-o analiză a materialului arheologic descoperit în mănăstirea şi castelul de la Vinţu de Jos este neaşteptat de generos, comparativ cu cel documentar-scris. Ne-am obişnuit, poate prea mult, să vedem secolele XIV-XVII în principal prin ceea ce scriau despre ele oamenii care le-au trăit ori doar prin monumentele care s-au păstrat din timpul vieţii lor. Puţinul credit acordat arheologiei medievale şi premoderne pare a se răzbuna prin simplul bilanţ înregistrat numai la nivelul unui singur obiectiv. Vom atrage atenţia şi în final, că, datorită cercetărilor aflate încă în curs, observaţiile formulate aici sunt doar parţiale. Din păcate, chiar după progresul lor, ne vor lipsi încă, multă vreme, termenii de comparaţie din interiorul Transilvaniei. Nu lipsesc însă analogiile din alte orizonturi, în aşa fel încât totul se constituie şi ca o bună pledoarie în vederea apartenenţei spaţiului geografic din care au fost scoase la lumină, la acela al Europei. El, minusculul punct de la Vinţu de Jos, se înscrie în coordonatele deja cunoscute ori poate numai enunţate schematic ale lumii catolice de la graniţa celei ortodoxe, al relaţiilor intergermane, respectiv al saşilor cu Imperiul german, al sferei de iradiere a produselor rezultate într-un hinterland încă insuficient marcat prin mărturii sigure, al civilizaţiei nobiliare, esenţial unitară Europei Centrale, dar aici, mai mult decât în alt loc, deja penetrată de influenţele Orientului, al civilizaţiei Reformei şi artei Renaşterii. Totul primeşte dimensiuni concrete şi culori necunoscute cu sprijinul obiectelor smulse din arhiva pământului. Procesul de înţelegere şi integrare a acestor artefacte, în contextul culturii materiale locale, va fi încă lent şi de durată. Oricum este un eşantion de o relevanţă şi întindere ieşite din comun, în interiorul căruia numeroase piese pot fi socotite, fără exagerare, adevărate capete de serie. Tocmai aceasta rămâne principala raţiune pentru care expoziţia şi acest catalog sunt oferite primele, în competiţie cu alte rezultate ale siturilor arheologice medievale şi postmedievale ale Transilvaniei.