Rusu, Adrian Andrei: Gotic şi Renaştere la Vinţtu de Jos. Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII (Cluj-Napoca - Satu Mare, 1998)
Cultura materială provenită din sitularbeologic de la Vinţu de Jos
că încălţările călugărilor erau, de obicei, sandalele, iar animalele de călărit erau adesea altele decât caii. Descoperirea pintenilor pare a nu fi cu totul ciudată. Semnalări de pinteni s-au făcut şi în alte mănăstiri catolice. Oricum, pintenii, împreună cu potcoavele pentru cai şi boi, dar şi alte piese de feronerie, cum ar fi, de exemplu sfeşnicele pentru o singură lumânare, înfipte direct în pereţi, indică apropierea de lumea exterioară, înconjurătoare. Indiferent de stricteţea regulilor interne, care priveau în general cultul religios, dominicanii au fost sensibili la ambianţa în care trăiau, iar inventarul lăcaşului lor este, la urma-urmei, un indiciu corect al performanţei culturii materiale laice, contemporane lor. Mănăstirea a pus la dispoziţia comunităţii laice întreaga navă a bisericii pentru practicarea înhumărilor. Mormintele saşilor din Vinţu şi Vurpăr sunt caracteristice prin lipsa totală a inventarului intern, dar şi prin sicriele dotate cu centuri metalice şi câte două perechi de belciuge. Călugării, care se înhumau separat, de obicei în altar, aveau la dispoziţie şi un osuar situat în vecinătatea altarului. Mănăstirea, împreună cu alte lăcaşuri identice ori asemănătoare din Transilvania, a trăit secolul al XIV-lea ca un veac de maximă prosperitate. Este de acum foarte evident că incursiunile turcilor din anii 1438 şi 1442 au afectat-o în mod grav. Certitudinea la care ne referim rezultă din contextul general, din care se cunoaşte distrugerea completă a Sebeşului învecinat şi a teritoriului la fel de învecinat al reşedinţei episcopale de la Alba Iulia, zone în care, după cum am mai arătat, Vinţul era inclus. Se mai ştie apoi despre o indulgenţă mai generală dată dominicanilor transilvăneni de către papa Eugeniu al IV-lea, datată în anul 1444, prin care se obţineau tot felul de înlesniri pentru a reface lăcaşurile afectate de către turci. în sfârşit, la acestea se adaugă constatările arheologice care, toate, indică oprirea amenajărilor constructive majore, exceptând letnerul, restrângerea circulaţiei monetare şi o clară limitare a activităţilor din mănăstire de la jumătatea secolului al XV-lea. Folosirea amenajărilor de cărămidă, în locul pietrelor profilate, la construcţia letnerului, utilizarea pietrelor de nisip, foarte friabile, pentru plombarea stricăciunilor, prezenţa falsurilor monetare, tipice începuturilor domniei regelui Matia I Corvin, sunt indicii grăitoare. Procesul avea loc pe fundalul schimbărilor demografice, în care saşii, înainte majoritari, sunt înlocuiţi treptat de către maghiari, români şi slavi de la sudul Dunării. Statutul social al acestora era departe de a mai fi unul prea consolidat, lipsindu-i şi pe călugări de sprijinul material de care ar fi avut nevoie. Documentele de la începutul secolului al XVI-lea dau şi ele dimensiunile procesului de decădere în care lăcaşul îşi derula viaţa. în 1524 se aflau acolo numai patru călugări: loan Chrisostomul, prior, Vitalie din Sibiu, Gaşpar din Sebeş, preoţi, şi Mihail, frate convers. în anul 1529, la Vinţu mai era menţionată o singură persoană, anume priorul (?) Tadeu, fără să aflăm dacă mai erau şi alţi călugări. Ultimul vieţuitor 7
