Rusu, Adrian Andrei: Gotic şi Renaştere la Vinţtu de Jos. Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII-XVII (Cluj-Napoca - Satu Mare, 1998)
Cultura materială provenită din sitularbeologic de la Vinţu de Jos
aparţinătoare unui călugăr (?) care se preocupa, în modul cel mai serios, de această paraştiinţă medievală. Acolo unde a apărut din pământ, respectiv în preajma extremei de nord a anexelor de vest, a mai ieşit la iveală o mică pâlnie de bronz, instrument care putea servi aceleiaşi meserii. Este de prisos să mai arătăm că, pentru întreaga Transilvanie, dovezile practicării alchimiei provin numai din izvoare mai târzii cu cel puţin un veac şi se referă doar la medii urbane. în ceea ce priveşte activităţile banale, cotidiene, vom începe cu o constatare negativă, respectiv aceea privitoare la absenţa aproape totală a uneltelor agricole. Este, din nou, confirmarea sferei de activităţi a dominicanilor. Ca în orice fel de sit arheologic, indiferent de epocă, ceramica este totdeauna cea mai bogată. La Vinţu ea are însă mesaje particulare. Trebuie să facem remarca că în mănăstire s-au folosit, în general, loturi de vase de calitate (ceramică roşie cu pereţi subţiri, din pastă relativ fină), care proveneau dacă nu din ateliere săseşti, măcar din ateliere proprii, cu producţie inspirată de cele dintâi. în exteriorul anexelor de est ale mănăstirii predomină însă o ceramică de o anume factură, pentru care nu avem decât explicaţii parţiale de folosire. Este vorba despre vase lucrate în acelaşi tehnici, dar care au particularitatea de a fi, în cea mai mare parte, de capacitate mică şi, într-o proporţie oricum notabilă faţă de ceramica din alte sectoare, cu urme de smalţ (sec.XIV-XV). în jurul refectoriului ne întâlnim cu ceramica de bucătărie comună şi unor situri de alte tipuri. Vasele cele mai obişnuite sunt oalele-borcan, dar apar şi capace în forma de clopot ori plane, ulcioare, fragmente de opaiţe deschise şi castroane cu buze modelate elegant etc. Caracterul prosper al mănăstirii este trădat cu evidenţă de cantitatea de vase de sticlă. Este vorba în primul rând de pahare, care, în cea mai mare parte, sunt importuri veneţiene sau germane. Formele lor sunt destul de insolite: tălpi segmentate de picioruşe uşor torsionate, fundul puternic adâncit, în formă de pâlnie, pereţii de forma unor butoiaşe, decoraţi cu stropi de pastă de sticlă, totul terminându-se prin buze uşor evazate. Printre butelii, se remarcă cele cu talpă inelară şi o gâtuire mediană, de la care se dezvolta o îngustare prelungă, terminată printr-o buză mică, din pastă de sticlă răsfrântă. Se mai strecoară însă şi vase gravate şi pictate. Calitatea sticlei de import este trădată de transparenţă şi irizaţii specifice, a celei locale prin pasta opacă ori numai translucidă. Vom încheia prezentarea descoperirilor din această categorie, cu alte două elemente care privesc portul şi încălţămintea. Frapează cantitatea de ace de os de o anume factură. Mărimea lor le face proprii pentru cusături grosiere, fie că este vorba despre încălţări, fie de haine simple şi ieftine, recomandate călugărilor. Oricum este cert că mediul ţărănesc le-a cunoscut şi utilizat pe scară largă. Un accesoriu de încălţăminte, ca acela al unui pinten cu rotiţă, pare a fi nepotrivit unei mănăstiri, pentru 6
