Ciubotă, Viorel - Nicolescu, Gheorge - Ţucă, Cornel (szerk.): Jurnal de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921) 2. (Satu Mare, 1998)
Referat principal, Einführungsvortrag, Megnyitó előadás
Modernizarea Imperiului Habsburgic ín secolul alXIX-lea 25 Toate grupările de idei, politice sau culturale, situate de la centru spre stânga, în Ungaria de dinainte de 1918, au pronunţat-o. Totuşi, fiindcă vorbim despre modernizarea monarhiei, nu putem ocoli constatarea că pentru Ungaria şi provinciile pe care le-a deţinut atunci, dualismul a marcat o perioadă de puternic avânt economic. Din nou dezvoltarea oraşelor, în primul rând a capitalei (care dobândeşte în câteva decenii aspectul actual de metropolă), a industriei, băncilor, transporturilor feroviare sunt puncte de reper bine conturate. Şi apoi încercând să trecem peste clişeele developate într-un secol de istorie dominat de confruntări şi patimi naţionale, cu momentele lor uneori violente, avem totuşi în vedere că, în linii esenţiale, Austro-Ungaria de după 1867 - având nişte inechităţi fundamentale în structura sa socială şi politiconaţională - s-a apropiat formal de imaginea unui stat de drept. Administraţia şi justiţia au fost în general corecte, drepturile civile şi politice respectate, excepţiile datorându-se mai mult unor abuzuri la niveluri inferioare. Acest element de care se vorbeşte şi la noi aşa de mult în ultimii ani - statul de drept - este o trăsătură fundamentală a modernităţii. Prin el se vădeşte că modernizarea statului şi societăţii în secolul al XIX-lea nu este decât un alt nume dat princiipilor puse în practică de marea revoluţie franceză, cu tot ce a proclamat ea, începând cu Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. N-a fost gândul nostru să exagerăm într-o anumită direcţie şi să aducem un elogiu postum monarhiei austro-ungare. Dacă ea a sucombat în faţa Europei naţionalităţilor şi a statelor naţionale, înseamnă că istoria a pronunţat asupra ei o sentinţă împotriva căreia nu mai are rost să se facă apel altfel decât dintr-o raţiune pur academică. Am dorit doar să evităm, aşa cum istoricul e dator în faţa oricăruia procesele pe care le examinează, de a vedea lucrurile numai în culorile alb-negru. Monarhia habsburgică a fost, indiferent de deznodământul existenţei sale, un mare fenomen istoric în centrul Europei. Complexitatea istoriei sale a comportat nuanţe diferenţiate gradat, pe care istoricul trebuie, la rândul lui să le clasifice nuanţat, alegându-şi cu simţ critic şi cu răspundere judecăţile pozitive şi pe cele negative. Am spune chiar, în încheiere, că istoria monarhiei habsburgice este un câmp excelent de exersare a istoricului în această ştiinţă a discernerii între pozitiv şi negativ, între bine şi rău, cunoscând că numai foarte rar, în istorie, un fenomen se încadrează în sfera unei singure valori dominante, că el este totalmente bun sau totalmente rău din perspectiva pe termen lung a dezvoltării societăţii. E potrivit să trecem peste ultimii 200 de ani şi să
