Ciubotă, Viorel - Nicolescu, Gheorge - Ţucă, Cornel (szerk.): Jurnal de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921) 2. (Satu Mare, 1998)
Referat principal, Einführungsvortrag, Megnyitó előadás
Camil Mures a nu (România) A considera Imperiul Habsburgic, până la încheierea existenţei sale, ca pe o entitate politică prin excelenţă conservatoare şi refractară progresului este un clişeu răspândit în istoriografia statelor ce sunt numite "succesorale", printre care cu o parte a ei se numără şi România. Nimeni nu se află astăzi care să ne facă să admitem că Imperiul Habsburgic de după 1848 a fost dimpotrivă un stat democratic şi progresist. Cele două teze opuse sunt la fel de inexacte; istoricul are datoria să se elibereze de sugestiile politicului şi de amintirile stereotipizate ale trecutului, pentru a aşeza faptele şi interpretarea lor pe o cale de mijloc, atribuind - cum s-a spus de multe ori - fiecăruia ceea ce і se cuvine. Imperiul Habsburgic a rămas, indiscutabil şi după 1848, un stat conservator. Dar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea termenul nu mai are conotaţia brutală din era Metternich, ci se apropie lent de înţelesul general pe care viaţa politică din Anglia a fost cea dintâi în a і-l conferi: acela de atitudine precaută şi temporizatoare de înnoiri de reforme, fără însă a le exclude. Vrea doar să le selecteze şi în de obşte, să le aplice pe rând, în fruncţie de măsura în care se consideră că beneficiarii lor sunt pregătiţi să le accepte. Ultimul criteriu a servit însă adesea ca pretext pentru o temporizare dorită de clasa politică dominantă. Acest reformism, acţionând cu încetinitorul, este fenomenul care, potrivit cu ritmul, cu intensitatea şi cu deschiderea gamei sale, permite a se vorbi de modernizarea Imperiului Habsburgic. Nu trebuie să se aştepte de la el să păşească invariabil numai pe trepte ascendente. Uneori stagnează, alteori anumite măsuri de guvernare stârnesc proteste, fiind considerate un regres. în majoritatea cazurilor, reformele din Imperiul Habsburgic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt susceptibile a fi privite din puncte de vedere diverse, opuse chiar, conducând la judecăţi de valoare diferenţiate. Aceste puncte de vedere, reduse la cele mai importante, sunt: cel oficial, guvernamental, cel al opoziţiei reprezentate cu precădere de naţionalităţi şi în fine, cel extern, al istoriografiei şi politologiei europene. Nici acesta din urmă nu este întru totul neutru, ci comportă curente angajate, unele favorabile, altele depreciative la adresa ultimelor decenii de existenţă a Imperiului. Un exemplu al acestei ambiguităţi îl constituie scurta perioadă a neoabsolutismului, între 1850-1860. Ea a fost precedată de o semnificativă Procesul de modernizare a Imperiului Habsburgic în a doua JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
