Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale 93 Spisului. în sfârşit, un decret regal din 1467, mai consemnează, pentru ultima oară, termenul de nobiles castrenses41. Apropierea dintre aceste categorii şi cnezii români a fost deja făcută şi în istoriografia maghiară47 48. Autorii respectiv recunoşteau însă nu doar tendinţele de nivelare socială ale regatului, dar poate, uneori fără să o dorească deloc, şi vechimea lor. în formula oarecum unificatoare aflată în regat, românii veneau cu o coloratură specifică pentru „iobagi de castru”, „nobili condiţionări”, adică aceea care asocia conceptele de mai sus, cu denumirea socială specifică ierarhiei lor etnico-sociale. Adică se contopeau „cnezii” + „iobagii de castru”, rezultând „cnezii de castru (castrensi)”. în aparentă contradicţie cronologică cu semnalările pe care le avem la dispoziţie pentru funcţionarea cnezilor castrensi, formula iobagilor de castru a fost tipică mai ales pentru vremurile Arpadienilor. Pare că nu tocmai întâmplător, Bela al IV-lea scria deja mai frecvent despre „iobagii Sfântului Rege”, număraţi, vechi şi adevăraţi49, contrapuşi altora, „noi şi neadevăraţi”50 51. Exact în amurgul dinastiei Arpadienilor, Simion de Keza nota că regele Ştefan I, la cererea papei, a renunţat la robi şi i-a aşezat „într-o slujbă mai uşoară, pe la castrele sale”, iar mai departe, tot el mai scria că iobagii castrelor (cetăţilor) erau pauperes nobiles5'. Deşi nu se referea expressis verbis la români, ei trebuie incluşi în soluţia descrisă, alături de toţi cei aflaţi de unguri la constituirea statului lor. Dar, comparatismul ar putea fi adâncit. Am putea descoperi soluţii iniţiale aproape identice în societatea medievală secuiască (ca un amalgam etnic, unificat de organizarea comitatelor de castre de graniţă), dar şi săsească (ca soluţie socio-militară dinaintea apariţiei datelor mai clare ale secolului al XIV-lea). Ori, toate aceste lucruri înseamnă că avem toate temeiurile să credem că geneza categoriei cnezilor de castre (cetăţi) nu a avut loc în secolul al XIV-lea, ci cel puţin cu un secol mai devreme. întorcându-ne la cele constatate în Maramureş, trebuie să observăm că Angevinii, aflaţi încă la începutul contactelor cu realităţile teritoriului, socotiseră că românilor de acolo li se cuvenea o recunoaştere de nobilitate „ordinară”. Era deruta cancelariei lor în legătură cu felul de tratare al elitelor româneşti din Maramureş, şi nici pe departe cu „instituirea” ori „transferul” 47 Decreta regni Hungáriáé, II, 1458-1490, Budapest, 1989, p. 166. 48 Makkai L., Erdély népei a középkorban, in vol. Magyarok és románok, I, Budapest, 1943, p. 402-406; Bónis Gy., Hűbériség és rendiség a középkori magyar jogban, Budapest, 2003, p. 278 (reeditare a ediţiei din anul 1947); Engel P., in KMTL, Budapest, 1994, p. 556. 49 Györffy Gy., A magyar nemzetségtől a vármegyéig, a törzstől az országig, in Századok, 1958, p. 23. 50 Engel P., Szent István birodalma. 51 Gesta Hunorum et Hungarorum, cap. Appendix 3, in voi. Izvoarele istoriei românilor, Ed. G. Popa-Lisseanu, IV, Bucureşti, 1935, p. 65.
