Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
94 Adrian Andrei R.USU unui aranjament din alte teritorii. Apoi, puşi în vreun fel la curent cu stările reale, au continuat să practice recunoaşterea nobilimii condiţionare, care era comună şi celorlalte autonomii româneşti, dar şi altor condiţionări, de altă limbă, de sorginte arpadiană. Căci, lucru dintre cele mai semnificative, dinastia următoare Arpadienilor nici nu a iniţiat, nici nu a mai dezvoltat sistemul, l-a conservat doar acolo unde nu l-a putut substitui cu formule mai „modeme”. S-a remarcat deja că regele Carol Robert a avut o politică internă conservatoare, care implica şi problematica socială de care ne ocupăm52. La fel, Sigismund de Luxemburg nu a instituit formulele pentru domeniile bisericeşti, ci le-a exprimat doar în forme juridice scrise53. Din această perspectivă, am putea socoti că Radu Popa nu avusese dreptate când respingea orice fel de raporturi dintre cnezii români şi regalitate, anterior anului 130054. Noi afirmăm că dacă aceastea nu ar fi existat, atunci Angevinii nu ar fi avut nici un motiv să introducă (de fapt să revină la) o soluţie desuetă, după ce ne dăduseră dovada că începuseră să aplice una „modernă”. Astfel, teritoriul nu mai constituie o excepţie, ci unul comun, bine văzut astfel, de către Maria Hóiban. Va trebui să fim de acord că organizarea cetăţilor cu ajutorul cnezilor (de cetate) a aparţinut timpurilor regilor Arpadieni, continuând să persiste apoi încă multă vreme. în majoritatea locurilor unde vor apare în documente şi în teren cetăţi, soluţiile de relaţionare fuseseră stabilite deja înainte de anul 1300. Unde cetăţile au fost construite mai târziu, ele au preluat şi intermediat relaţiile care funcţionau deja între rege şi elitele locale. Scenariul acesta trebuie recunoscut tocmai pentru că există astfel de cetăţi noi, la care s-a aplicat-asociat o soluţie organizatorică arhaică, nu pentru că era agreată sau în uz curent, ci pentru că, pur şi simplu, ea preexista. Trebuie să socotim că aranjamentul era în uz chiar şi acolo unde izvoarele documentare relevă târziu, în timp, prezenţa condiţionărilor români. Ei au rămas în enclave de tăcere a izvoarelor scrise, nu în afara vreunor relaţii ca titularii stăpânirilor, în ordine cronologică ne putem referi astfel la domeniul episcopiei Oradiei (intermediat prin cetatea Finişului) (secolul al XV-lea), acela al Făgăraşului (cu cetatea omonimă) (secolul al XVI-lea) şi al Chioarului (cu aceeaşi situaţie). Peste tot, raporturile s-au conservat tradiţional din vremurile anterioare anului 1300, nicăieri nu au fost strămutate după aceea, pur şi simplu pentru că, precum am arătat, nu mai erau socotite practice. în fond, chiar întârziate, procesele de disoluţie ale stărilor de nobili condiţionări au urmat cu consecvenţă şi fără excepţie în toate zonele geografice citate. Există şi alte sugestii către o asemenea derulare a aranjamentelor. 52 Engel P., Honor, vár, ispánság. Válogattot tanulmányok, Budapest, 2003, p. 123. 53 Bónis Gy., Hűbériség .... p. 181-216. „Iobagi regali” - 1397. Decreta Regni Hungáriáé, I, p. 155. 54 Ţara Maramureşului..., p. 161-162.
