Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
92 Adrian Andrei RUSU de salvare a structurilor teritoriale care nu aveau particularităţile comitatelor noi, nobiliare. Argumentul principal pe care îl avem în vedere este furnizat de către statutul însuşi al românilor din districtele lor. Aşa cum se constată şi am exemplificat ceva mai sus, comunităţile româneşti nu sunt amorfe, ci stratificate. Relaţiile dintre ele şi oficialitate s-au stabilit, cum era normal să fie, prin reprezentanţii celor dintâi (fie că ei existau, fie că au fost impuşi ori stimulaţi să funcţioneze, fie chiar, de ce nu ?, prin soluţii combinate). A luat naştere o pătură care, în definirea cea mai generală, aparţinătoare statului, este aceea a deja identificaţilor şi amintiţilor condiţionări43. Din punct de vedere social, categoria a fost socotită iniţial a fi o stare intermediară dintre servi şi liberi. Despre condiţionări, chiar şi sub acest nume, aflăm ştiri de la începutul secolului al XlII-lea44. Există opinia mai nouă că oamenii castrelor reprezentau tocmai contrariul celor supuşi, respectiv pe oamenii liberi care îşi conservaseră pământurile, în afara acelora ale regelui sau ale aristocraţilor45 46. Evident, vechimea lor o depăşeşte însă pe aceea a momentului de maturitate ori de reflectare în actele diplomatice. în fond, ei aparţin cel puţin întregii perioade arpadiene târzii (secolele XII-XIII). Ca orice pătură de mijloc, evoluţia stării de care ne ocupăm s-a înscris în ambele direcţii, respectiv spre sărăcire şi servitute (cea mai mare parte) ori spre o stare nobiliară deplină. Din punctul de vedere al oficialităţii, în pământurile comitatelor de castre, categoria s-a numit, nu mereu, dar cel mai des, iobagi de castre. La sfârşitul secolului al XlII-lea numele de condiţionări iobagi se asociază doar de cetăţi (castre) (de astă dată, sincronizat cu transformarea castrelor în cetăţi) ale regelui sau marilor aristocraţi ori ale domeniilor ale bisericii, sub forma frecventă de nobiles iobagiones castri ori, după caz, nobiles iobagiones ecclesiarum*6. Toţi se bucurau însă de libertas nobilium şi nu erau nicicum nişte ţărani, liberi sau aserviţi. în geografia regatului medieval maghiar se găsesc şi alte soluţii foarte asemănătoare cnezilor cetăţilor, dar cu o altă terminologie specifică, zonală. Printre cei mai des întâlniţi au fost, de pildă, nobilii prediali, a căror amplasament se leagă îndeosebi de Slovacia. Şi ei, datorită originii din iobagi de castre şi asocierii tradiţionale şi frecvente cu cetăţile, mai poartă şi numele de nobiles castri. Alături de ei, „insule” de categorii asemănătoare le formează „fiii iobagilor” din fostul „Felvidék” ori „nobilii lăncieri” din jurul 43 După cât se pare, meritul identificării şi promovării istoriografice a acestei categorii îi aparţine lui Makkai L. 4 Szűcs J., Megosztott parasztság - egységesülő jobbágyság. A paraszti társadalom átalakulása a 13. században, in Századok, 115 (1981), nr. 1, p. 14, 45 etc.; Almási T., op. cit., p. 77. 45 Engel P., Szent István birodalma. Budapest, 2001, p. 70-71. 46 Ibidem, p. 45.
