Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale 99 Alta este situaţia „cetăţilor fără istorie” (iară informaţii documentare). Acolo, oricine ar avea dreptul să introducă anume scenarii istorice, bazate de contexte, datele târzii ori construcţii numite logice. Un caz timpuriu este acela din dreptul (Matului. După cum se cunoaşte, acolo există o succesiune de două cetăţi (Cetatea Scurtă şi aceea de La Zidu). Cea dintâi a fost datată în secolul al XII-lea şi aparţinătoare românilor67. Dar, mai nou, cetatea de pământ de la Orlat care este socotită ca fiind ridicată de către români sau de către secui68. Dacă am admite ca fiind corectă această atribuire, în proporţie de 100%, atunci ne rămânem să întrebăm de ce avem de-a face cu o cetate atât de singulară, românească, pentru secolul al XII-lea. Este un accident că doar un arheolog de origine săsească a fost în măsură să identifice o astfel de cetate românească, celelalte, existente, nefiind încă puse în evidenţă? Imediat ar trebui să o şi interpretăm. Pentru că existenţa în sine nu este suficientă; pentru că felul în care a apărut ar putea fi o cheie pentru regăsirea altora. Respingând interpretarea minimală, potrivit căreia o fortificaţie poate fi un simplu „ocol protejat pentru refugiu”, noi socotim mereu că aceleaşi fortificaţii reprezentau centre de putere pentru uzul unui privilegiat (singular ori colectiv) care era în măsură să plătească construcţia, să mobilizeze forţe de execuţie, în sfârşit, pentru care ceva (averi, viaţă, poziţie socială) trebuia protejat într-o asemenea manieră. Aplicând cetăţii de la Orlat această grilă de interpretare, nu ne alegem cu mare lucru. Cu alte cuvinte nu putem descoperi nici constructorul, nici motivul construcţiei. Să admitem totuşi că ne lipsesc datele şi că, până la urmă, explicaţii ar trebui să fie aflate. Persistenţa unor clişee care socotesc că românii sunt constructorii unor cetăţi din Ţara Bârsei, în perioada imediat următoare anului 100069, se bazează pe de-o parte pe cronologii arheologice rezultate din materiale parţial publicate şi, poate, reinterpretabile, pe de altă parte din convingerea istoriografică a intrării zonei în orbita politică a regatului doar după anul 1211. Cronologia din urmă este infirmată radical de descoperirile de morminte de colonişti germani din a doua jumătate a secolului al XII-lea. 67 Th. Nägler, Cetăţile feudale de la Orlat şi continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, in Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, 20 (1977), 27-50. 68 Th. Nägler, P. Munteanu Beşliu, Die Grenzburg von Reschinar bei Hermannstadt, in Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 22, (1999), Heft 1, p. 10. 69 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj-Napoca, 1979, p. 217: „fortăreaţa Capelei din marginea Braşovului”, asociată cu alte cetăţi din preajma Sibiului şi cu trimitere către K. Horedt, Zur siebenbürgische Burgenforschung, in Südost-Forschungen, 6 (1941), p. 576-614. Trimiterea la întreaga paginaţie nu ne ajută să stabilim dacă autorul citat avusese deja o astfel de idee. Ne îndoim însă să fie vorba despre acest lucru, citarea trimiţând doar la problematica generală a unor cetăţi din marginea de sud a Transilvaniei. Mai nou, aceeaşi idee la FI. Costea, Repertoriul arheologic al judeţului Braşov, II, Braşov, 1996, p. 66.
