Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
126 Ana Dumi trän contribuţie a Reformei protestante, fapt pe care contemporanii l-au înţeles perfect, şi nu în antipatia superintendentului sau în aceea a colaboratorilor săi infiltraţi în organismul Bisericii româneşti, contribuţia acestora restrângându-se la rostul de mobiluri aleatorii, care ar fi rămas fără câştig de cauză în lipsa unui instrumentar instituţionalizat şi deci capabil să se autosesizeze şi să intre în acţiune în toate cazurile în care erau reperate disfuncţionalităţi. La 1682 lucrurile au fost mult simplificate de atitudinea voit distructivă a noului arhiereu care, posibil fără să fi primit încă actul de confirmare din partea principelui, a demis un număr însemnat de protopopi, unii dintre ei membri ai “consistoriului”, a refuzat să susţină activitatea tipografică românească emanată sub tutela calvinismului, fiind grec şi neştiind româneşte a refuzat să folosească limba română în cult şi, mai presus de orice, îşi însuşise titlul vlădicesc fără să fi fost ales “den voea a tot săborul”42. La 12 iulie 1682 un nou sinod s-a constituit în tribunal, sentinţa de destituire fiind evitată prin propria renunţare a vlădicăi43. Gestul său se pare că a lăsat perplexă adunarea, care s-a dovedit astfel incapabilă în a-şi susţine până la capăt drepturile şi a alege un nou episcop, tergiversarea rezolvării definitive a problemei lăsând timp susţinătorilor lui Ioasaf pentru câştigarea de noi adepţi, întrunirea acestora în sinod în mai 1683 punând capăt funcţionării “ilegale” a vlădicăi, (re)ales cu votul a peste 200 de clerici44. După evenimentele de la 1680 este surprinzătoare pasivitatea autorităţilor calvine, am putea spune chiar lipsa de interes a acestora pentru a exploata situaţia, deşi le-au fost adresate cereri pentru susţinerea “reformaţilor”45. Rezerva lor se poate datora situaţiei politice din acel moment: absenţa din ţară a principelui şi nevoia de stabilitate internă, stimulată de iminenţa pericolului otoman, îl vor fi obligat pe superintendent să-şi tempereze pretenţiile. La fel de mult a contribuit însă atitudinea Bisericii româneşti, alegerea lui Ioasaf în cadrul sinodului înlăturând practic principala şi de altfel singura acuză care îl împiedicase să-şi preia atribuţiile încă din aprilie 1682. Ortodoxia câştiga lupta cu armele Reformei: soborul mare îşi dovedea din nou forţa, acţionând pe cont propriu şi refuzând să-şi mai acomodeze deciziile după preferinţele promotorilor prozelitismului, fără ca această victorie a sa să contribuie mai puţin la accentuarea fizionomiei distincte, 42 Conform menţiunii din Zaconic, capitolul "Despre aleagerea vlădiciei”. Pentru textul său vezi Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine romanesci. Pentru istoria beserecei romane mai alesu unite, Blasiu, 1855, p. 257-263, şi Ana Dumitran, "Câteva consideraţii pe marginea unui manuscris ardelean din secolul XVII: Zaconicul Mitropoliei Bălgradului". în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, I (1997), p. 51-60 (ilustraţie). 43 Szilágyi S„ op. cit., XVII, p. 305. 44 Şt. Meteş. Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, I. ediţia a Il-a. Sibiu. 1935, p. 313. 45 La 10 iulie 1682 oficialităţile din Sebeş îi cereau superintendentului Miliai Topheus, protonotarului Tablei judiciare. Petru Alvinczi, şi prefectului bunurilor fiscale, Sigismund Perneszi, să-i sprijine pe preoţii români în exercitarea vechii libertăţi de a-şi alege episcopul, Szilágyi S., op. cit., XVII, p. 294-295. La o dată greu de precizat dacă este anterioară sau posterioară sinodului electoral din mai 1683. gruparea care îl refuza pe Ioasaf se adresa principelui cu rugămintea de a interveni pentru rezolvarea situaţiei deoarece, deşi renunţase la episcopie, vlădicul continua să-şi exercite autoritatea, sfidând-o pe cea a soborului mare, T.T. (1878). p. 706-707.
