Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1999 (3. évfolyam, 1-2. szám)
Instituţii
60 Ciprian A. Dincă episcopilor medievali se exprimă, prin editarea materialului documentar sau prin studii privind diferite aspecte legate de împrejurările imediate ale activităţii de emitere de documente: cancelaria, influenţe resimţite sau exercitate etc. Deşi există o serie de lucrări etalon pentru problematică3 4, după ştiinţa mea, nu s-au elaborat încă lucrări în cuprinsul cărora să fie înglobate aspectele general valabile sau lunga suită de particularisme, decât, cel mult, la nivelul unor probleme speciale5. In ceea ce priveşte diplomatica episcopală latino-maghiară, aceasta manifestă deplină concordanţă cu poziţia episcopului ca for emitent secundar6 (sub raport cantitativ şi al valorii probatorii a pieselor documentare). Principalii emitenţi interni - regele, locurile de adeverire, diverşi demnitari ai aparatului central sau provincial deţin preeminenţa emiterii de acte. Totodată, lipsa unei „provincializări“ la nivelul regatului, fapt ce potrivit, în principal, paradigmei Imperiului, ar fi oferit episcopului în teritoriu atribuţii palatinale, determină sensibil situaţia existentă. Această regulă prezintă şi excepţii. Episcopul primat al Ungariei (şi datorită dublei sale calităţi7), dar şi episcopul de Zagreb, prin poziţia sa geopolitică specială8 (fiind cel mai important emitent înainte de 1250), au cunoscut o practică a scrierii mult mai dezvoltată, fapt oglindit şi în atenţia sporită a istoricilor9. Totuşi, diplomatica episcopală din Ungaria cât şi cea din arealul centraleuropean, cu care se „înrudeşte“ îndeaproape10, caracterizată prin dezvoltarea tardivă, subsumată altor foruri emitente şi cu un material relativ redus cantitativ (cel puţin până la începutul sec. XIV) trebuie plasată într-un cadru de analiză mult mai flexibil, în care actului scris din epocă să-i fie asociate, alături de semnificaţia sa juridică şi funcţiunile administrative (laice sau spirituale) şi în final, culturale, în direcţiile sugerate de cel mai recent exeget al diplomaticii episcopale maghiare, László Solymosi11. 3 C. Brühl, Derzeitige Lage und Künftige Aufgaben der Diplomatik în Aus Mittelalter und Diplomatik. Gesammelte Aufsätze, Hildesheim, 1989, p. 471. 4 C.R. Cheney, English Bishops’ Chanceries, Manchester, 1950; La memoria della Chiesa. Concellaria vescovili e culture notariali nell Italia centro-settentrionale (V-Xlll), Torino, 1995; S. Acht, Urkundewesen und Kanzlei der Bischöfe von Regensburg (10-13 Jli.), München, 1998. 5 O. Hageneder, Papsturkunde und Bischofsurkunde (11.-13. Jh.), în Die Diplomatik...(Trebuie făcută însă precizarea că documentaţia noastră, departe de a fi exhaustivă, lucru probabil cvasi-imposibil, se opreşte, cu foarte puţine excepţii, la nivelul anilor 1995/1996.) 6 1. Szentpétery, Magyar Oklevéltár, Budapest, 1930, p. 139 sqq. 7 „...archiepiscopus Strigoniensis et eiusdemque loci comes...“. Monumenta ecclesiae Strigoniensis, tom. I-Il, ed. F. Kranz, Strigonii 1874-1882. 8 Monumenta Historiae Episcopatus Zagrabiensis, tom. I-II, ed. Tkalcic, Zágrábié, 1873-1874. 9 L. Solymosi, Charles archiépiscopales et episcopales en Hongrie avant 1250, în Die Diplomatik... 10 Gy. Györffy, La chancellerie royale de Hongrie aux XIII-XIVe siecles, în Studia Hungáriáé 32, 1991, p. 161; 1. Hlavaéek, Allgemeine Vorbedingungen der bischöflichen Diplomatik in Ostmitteleuropa und die ersten Schritte des Prager Bischöflichen Urkundenwesen bis 1300, în Die Diplomatik..., p. 121 sqq. 11L. Solymosi, op. cit., p. 166; pt. o lărgire a sferei de interes a ştiinţelor auxiliare pleda şi S. Jakó în două studii din Revista Arhivelor nr. 8/1965 şi respectiv nr. 9/1966: Concepţia modernă a paleografiei şi aplicarea ei în cercetările de paleografie latină din (ara noastră şi Dezvoltarea problematicii şi a metodelor de cercetări paleografîce latine.
