Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1999 (3. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
înnobilarea românilor şi semnificaţiile sale religioase 33 politica prozelitistă a acestor principi: au recompensat ei fiecare convertire în parte, sau au acordat doar unora statutul nobiliar pentru a-i cointeresa în procesul de convertire a celorlalţi membri ai comunităţilor din care proveneau? Privind lucrurile din perspectivă economică, aplicarea primei variante nu ar fi fost deloc profitabilă, deoarece ar fi putut genera convertiri în masă. Desigur, spiritul conservator al mentalităţii acelor vremuri ar fi constituit o stavilă serioasă în calea unei astfel de transformări, dar documentele pe care le cunoaştem ne lasă să întrezărim, din perspectiva autorităţilor, o cu totul altă motivaţie pentru convertire decât bunăstarea materială, şi anume lărgirea orizontului cultural (prin cartea tipărită în limba română) care avea să atragă ulterior, din convingere, o migrare a credincioşilor ortodocşi spre Biserica reformată2. Un semn de întrebare îl ridică domnia lui Mihail Apafi, care s-a bucurat de mulţi ani de linişte, dar în care constatăm o adevărată efervescenţă a înnobilărilor. Procentual vorbind, numărul actelor de nobilitate acordate de principe şi de soţia sa însumează 43,8 % din totalul înnobilărilor conferite în epoca Principatului autonom şi 56,6 % din cele acordate preoţilor. Cu siguranţă o mare parte din acestea sunt reconfirmări, dar nu s-a pus oare nici o condiţie pentru acordarea lor ? Vechea istoriografie românească, foarte conştientă de importanţa elitei sociale în evoluţia unui popor, a emis opinia că statutul nobiliar ar fi fost condiţionat de apartenenţa la calvinism3. Această afirmaţie ar trebui să ne convingă de faptul că, în bună măsură, reconfirmările actelor de înnobilare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în special cele care nu au fost acordate în momente de criză politică, ar fi fost condiţionate de o mărturisire a credinţei calvine, a cărei realitate se pare că nu a fost însă consemnată în diplomele conferite, cel puţin nu în cele pe care le-am consultat noi. Nu am găsit însă vreo menţiune de acest gen nici în alte studii de specialitate. Cum nici vechea istoriografie nu şi-a argumentat documentar afirmaţiile, deşi avea mai multe şanse să o poată face, considerăm că ar fi o exagerare să atribuim înnobilărilor respective în primul rând o astfel de motivaţie. 2 Vezi în acest sens corepondenţa dintre superintendentul Geleji Katona István şi Gheorghe Rákóczi I din toamna anului 1640 (la loan Lupaş, Documente istorice transilvane, voi. I, Cluj, 1940, p. 204- 212). Intenţiile superintendentului şi-au găsit materializarea în sprijinul financiar acordat de principe la tipărirea cel puţin a unora dintre cărţile româneşti publicate la mijlocul secolului (cela trei Catehisme calvine, Noul Testament şi Psaltirea). 3 “Făcutu-s-au şi din români, unii, calvini, mai ales dintră neameşi, că amintrilea cu totul era urgisiţi, că atâta să puternicisă şi să sălbătăcisă calvinii, cât nici pe ungurii cei de un neam cu sine, carii era catholici papistaşi, necum într-altă cinste, ci nici în ţară bucuros nu-i suferea, de nu vor lăpăda catholiciia şi să se facă calvini, şi nimic să nu poată moşteni” (Samuil Micu. Istoriia besericească a Episcopiei româneşti din Ardeal, în Idem, Istoria românilor, ediţie princeps după manuscris de loan Chindriş, voi. II, Bucureşti, 1995, p. 216). “Drept prinţipii Ardealului cei de credinţă calvinească cu deadins era ca pre toţi românii Ardealului să- i poată răzvrăti cătră calvinie, totuşi osebit s-au nevoit a abate pre nemeşii români cătră zisul eres. Pentru aceea, afară de alte tehne (s.n.), mai toate ţinuturile, unde sínt mai deşi nemeşii români, cum se vede în hrisovul din 10 octombrie 1643. le-au tras de supt ascultarea arhiereului celui românesc şi le-au supus superintendentului celui calvinesc. măcar că şi aceia ţinea legea cea grecească ... De unde nu e mirare că nemeşii cei mai mari ai românilor, toţi, din celălalt număr ai nemeşilor româneşti încă foarte mulţi s-au alunecat la calvinie." (Petru Maior, Istoria Besericei românilor, Buda, 1813, p. 78-79).
