Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1999 (3. évfolyam, 1-2. szám)
Instrumenta
Aestimatio, aestimare, aestimator 127 1.1 Lingviştii comparatişti au stabilit, pe baza comparaţiei dintre limbile indoeuropene vechi atestate, că se poate presupune o anumită realitate lingvistică legată de practica evaluării la nivelul indo-europenei comune. Şi, cum conţinutul semantic al cuvintelelor indo-europene vechi trimite în mai toate cazurile la referinţe cocrete, materiale, aflătoare în realitatea înconjurătoare, şi în cazul latinescului aestimare (cu forma paralelă aestumare, fapt care vădeşte o alegere diferită a gradului rădăcinii care constituie a doua parte a cuvîntului compus: *tem/tom; a se vedea şi grecescul tomos) se poate coborî în timp pînă la ... descoperirea şi prelucrarea primelor metale, asta presupunând că indo-europenii aveau un termen generic pentru ‘metal’, nu doar diferite denumiri de metale: la realitatea concretă a metalului este asociată o anumită operaţiune legată de procesul de prelucrare, anume tăierea, şi astfel ajungem la termenul latinesc compus din aes, ‘aramă, cupru’, şi temno ‘a tăia’. Verbul latinesc derivă, de fapt, dintr-un neatestat *ais-temos, ‘cel care taie în bucăţi minereul’: se pare că sensul primitiv pentru aes era acela de ‘minereu’, şi doar prin intermediul poeziei a căpătat sensul metonimic de ‘aramă’; de altfel, tot poeţii au inventat şi termenul de ‘cupru’, de la numele străvechi al insulei ... Kypros. în fine, rădăcina indo-europeană de care poate fi apropiat aes este *ai, cu rezerva că suntem în faţa unei dificultăţi, deoarece există cel puţin patru rădăcini i-e. reconstituite în această formă: se pare că cea mai potrivită pentru termenul nostru este cea cu sensul fie de ‘a arde’, fie de ‘a lumina, a străluci’. Reconstituirea se poate face pornind de la termenii din sanscrită (áyas-) şi avestică (limba veche iraniană, ayanh-), cu sensul de ‘metal, fier’; latină aes, gotică aiz, ambele cu sensul de ‘minereu’ şi de ‘bani’; vechea germană de sus (care stă la baza germanei actuale) avea er, ‘minereu’, iar vechea nordică, din care se trag limbile scandinavice, avea eir, ‘minereu’ şi ‘cupru’3. 1.2 Latina clasică avea două verbe care acopereau aproximativ acelaşi domeniu: unul de bază, aestimare (aestumare), şi unul derivat, existimare (existumare). 1.2.1 Aestimare (aestumare) avea o întrebuinţare foarte largă în latina clasică, fiind folosit de foarte mulţi autori şi nu numai în domeniul strict literar: ‘a estima preţul unui obiect’, ‘a preţui în bani’ (e.g. possessiones aestimare, era una dintre realizările concrete ale acţiunii; apoi: quanti aestimabat, tanti vendidit, ‘a vîndut cu atît cu cît îl preţuia’); apoi, în domeniul juridic a ajuns să însemne ‘a fixa despăgubirea pe care trebuia s-o plătească condamnatul împreună cu cheltuielile de judecată’ (litem alicui aestimare)', încetul cu încetul termenul a căpătat şi un sens general de ‘a crede, a socoti, a considera’, putînd fi practic folosit în varii situaţii. Substantivul care denumeşte acţiunea de evaluare, de apreciere este derivat de la tema verbală, cu ajutorul sufixului -tio(n)-: aestimatio(n), -onis. Termenul are, în egală măsură, o largă întrebuinţare, însemnînd în primul rînd ‘evaluare a preţului, estimare’, aceasta putînd fi în primul rînd aequa (‘dreaptă’, la Caesar); apoi se putea referi la ‘fixarea cuantumului unei amenzi’: aestimatio 3 Vezi la Julius Pokomy, Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, I. Band, Francke Verlag Bem und München, 1959, p. 15 şi 1063.
