Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1999 (3. évfolyam, 1-2. szám)
Instrumenta
128 Vasile Rus multae (la Livius); dar a ajuns şi la sensul generic de ‘apreciere, cîntărire’ (a unei situaţii, a unei primejdii etc.), în această situaţie ea putînd fi recta (‘justă’, la Tacitus); în fine, încă din vremea lui Cicero, termenul a căpătat şi un sens moral, acela de ‘stimă, preţuire’, care a pătruns ca atare în unele limbi romanice, în italiană (de unde a fost împrumutat şi în română), în franceză etc.. Tot din tema verbală este derivat, cu ajutorul sufixului -tor-, de agent, şi aestimator, -oris, adică ‘cel care face preţul’ (la Cicero), după care a căpătat şi o întrebuinţare figurată, într-un domeniu mai restrîns, cel literar: immodicus aestimator sui, ‘care se apreciază pe sine peste măsură’ (la Nepos)4. O observaţie se impune aici, cu titlul de forţă, şi anume că în latina clasică s-a pierdut definitiv legătura străveche cu aes, termenul pentru ‘metal’, apoi pentru ‘aramă’. Se poate cel mult reconstitui, mai mult intuitiv, care a fost direcţia de evoluţie a lucrurilor: de la sensul general de ‘metal’, aes a devenit ‘aramă’, ‘cupru’, apoi, printr-un proces metonimic natural (materia pentru produsul finit) s-a ajuns la sensul de bani, moment în care ‘tăierea aramei’, adică confecţionarea monetei a ajuns să semnifice şi ‘dovada autenticităţii banului’, de unde pînă la sensul abstract de ‘preţuire’, ‘stabilire a valorii în bani’ trecerea s-a putut face prin existenţa unui element comun: banul de aramă.♦ . 1.2.2 Existimare (existumare) [ex+aestimare] a avut din start o valoare semantică mai generală, el putînd să însemne, mai întîi, ‘a socoti’, ‘a considera’, ‘a aprecia’, ‘a judeca’. Bunăoară, Cicero spunea, în unul din tratatele sale de retorică,: Ego sic existimo hos oratores maximos fuisse, ‘Eu socotesc (apreciez, judec) că aceştia au fost cei mai mari oratori’; mai tîrziu verbul a putut căpăta şi sensul de ‘a avea o părere (bună, proastă) despre cineva, ceva’. Substantivul corespunzător, existimatio, -onis a avut mai întîi sensul de ‘părere’, ‘judecată’, apoi pe cel de ‘nume bun’, ‘faimă’, ‘reputaţie’, (se putea spune, bunăoară: homo sine existimatione, ‘om fără reputaţie’, dar în nici un caz homo sine aestimatione), ca mai apoi să capete şi un serfs tehnic, cu referire la o anume realitate, acela de ‘credit’: debitorum existimatio, ‘creditul datornicilor’ (la Caesar). Numele de agent corespunzător termenilor existimare şi existimatio este existimator, -oris, cu sensul general de ‘cunoscător’, ‘judecător’, ‘apreciator’, dar nu cu sensul tehnic de ‘expert’ (la Cicero)5. 1.3 Urmărind soarta termenilor din latina clasică în diferitele domenii şi forme ale latinei medievale, ne putem servi în primul rând de dicţionarele şi glosarele de mare suflu, care-şi propun să cuprindă o zonă cît mai mare a latinităţii medievale, pentru că din ele ne putem face o părere despre locul surselor latineşti medievale din estul Europei în ansamblul medievalităţii europene, precum şi despre diferenţele mari faţă de cantitatea şi calitatea izvoarelor documentare şi literare 4 Vezi, în principal, George Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti. Editura Didactică şi Enciclopedică,, 1983, p. 52, coli. a şi b. 5 Vezi la G. Guţu, op. cit., p. 433, coli. a şi b.
