Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
începuturile familiei Hunedoreştilor 231 personaj cu numele de Francisc Csanádi nu există însă în acele vremuri sau dacă a fost, imposibil ca un personaj obscur să fi devenit noul senior al lui loan de Hunedoara, în continuarea celor care decedaseră. Engel bănuieşte că sub numele lui Francisc Csanádi, menţionat de Bonfinius, se ascunde de fapt raguzanul Francisc (Frank) Thalloczi. Acesta din urmă a fost ban de Severin în intervalul anilor 1436-1439. Căderea sa în prizonierat turcesc a permis ocuparea demnităţii de ban de către loan de Hunedoara şi fratele său mai tânăr. Relaţiile dintre cei doi au continuat, fără resentimente, după eliberarea din robie, fapt care se integrează perfect tipului de relaţii descris de către Bonfinius pentru “Csanádi”. Frank Thalloczi şi-a dobândit numele reţinut de cronică prin faptul că, printre altele, deţinea şi funcţia de comite de Cenad (= Csanád, 1. magh.)95. Istoriografia a pierdut treptat imaginea corectă a lui loan de Hunedoara în favoarea unei reconstituiri parţiale, care exagera rosturile şi succesele sale militare. Dar, în adevăr, această imagine nu a fost niciodată aceea a realităţii. Să pornim numai de la observaţia că orice militar, oricât de mari ar fi fost succesele sale pe câmpul de luptă, nu s-ar fi putut impune ca un şef politic al unui regat, dacă capacităţile sale politice nu l-ar fi ajutat. Să mai observăm apoi că, din punct de vedere strict militar, succesele lui loan de Hunedoara au fost contrabalansate de suficiente eşecuri. Itinerariile sale indică faptul că, după ce a ajuns la cârma regatului, campaniile militare nu s-au înmulţit, ci dimpotrivă, au scăzut din timpul general al deţinerii slujbelor majore. Dacă nu se recuperează imaginea prioritar politică a personajului nostru, atunci multe din cele petrecute în vremea sa ar rămâne greu de înţeles ori cu explicaţii eronate. * In lumina aprecierilor făcute pe seama începuturilor familiei Hunedoreştilor, se impune reluarea unei alte probleme, care priveşte felul în care cetatea Hunedoarei a renăscut din ruina în care se afla. Atât timp cât nu au existat amenajările interioare pentru confort, nu ar fi corect să numim monumentul castel. Reperul sigur de la care pornim este dat de prima atestare a secolului al XV-lea, atestare care se suprapune peste prima atestare a cetăţii însăşi, în acelaşi veac. Este vorba despre notarea, la 26 iulie 1446, unui Francisc Diacul, castelan al cetăţii şi comite al comitatului Hunedoara96. Pentru a întări prudenţa, ar fi încă nimerit să ne reamintim că cel de la care au demarat ipotezele de evoluţie ale cetăţii şi castelului a lucrat în condiţiile începutului de secol XX, respectiv cu o metodologie, să-i spunem doar neadecvată cerinţelor actuale, din care a lipsit mai ales interpretarea stratigrafică şi arheologică foarte riguroasă. Ca urmare, nu credem că greşim dacă lansăm îndemnul şi la revizuirea acestor capitole de istorie. 5 P. Engel, Hunyádi pályakezdése, în voi. Nobilimea românească din Transilvania, coord. M. Diaconescu, Satu Mare, 1997, p. 91-105. 96 Dl. 29.482. J. Kemény, Apendix diplomatarii Transilvaniei, V, p. 237 (Biblioteca Academiei Române, Cluj-Napoca); G. Entz, Die Baukunst Transsilvaniens im 11.-13. Jahrhundert (II), în Acta Historiae Artium, 14, fase. 3-4, 1968, p. 175; idem, Erdély építészete a 11-13. században, Cluj, 1994, p. 190; P. Engel, Magyarország világi archontológiája 1301-1457,1, p. 330.
