Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
începuturile familiei Hunedoreştilor 223 de redistribuire a patrimoniului său, în condiţiile în care, lipsit de urmaşi masculini, încerca să stingă eventualele pretenţii ale soréi în moştenirea fetelor sale. Pentru legătura cu procesul de la 1429, rămâne de explicat apelativul “de Densuş” cu care Muşana de la Grădişte ar fi fost numită la 1429. Explicaţia nu este greu de găsit, deoarece înrudirea de sânge dintre familiile din Grădişte şi Densuş era consolidată şi atestată încă din veacul al XIV-lea54. Mai existau deci trei posibilităţi interpretative: 1) o recăsătorie a Muşatei cu un densuşian; 2) instabilitatea patronimelor de nobilitate, în cursul secolului al XIV-lea şi încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, instabilitate care priveşte aceleaşi persoane aparţinătoare cu stricteţe unuia şi aceluiaşi cnezat (cum este cazul nostru); 3) a fost rezultatul unor partaje succesive, urmate de schimbarea rezidenţelor beneficiarilor. Cazul clopotivenilor se lămureşte şi el, aproximativ în acelaşi termeni, cu atât mai mult cu cât, în documentele care îi privesc se vorbeşte din nou despre un Litovoi. A rezultat astfel o schemă genealogică plauzibilă. întorcându-ne la datele documentului din 1429, constatări foarte interesante pot fi făcute pe baza căsătoriilor contractate de femeile din Grădişte. Soţul Ancăi a fost Ladislau zis Voicu de Hunedoara. Or, în vremurile documentului, singura familie care stăpânea, cu autoritate de necontestat Hunedoara, nu era alta decât aceea din care va ieşi principalul erou al acestui studiu. Ştim că la 1419, într-un document era menţionat Radu “cu alt nume” Ladislau, care a fost socotit fratele lui Voicu şi unchiul lui loan. Neaşteptată însă este apariţia cognomenului de “zis Voicu” pe care soţul răposat al Ancăi de Grădişte îl purtase şi cu care era identificat de însăşi văduvă şi rudele prin alianţă. Fratele mai mic al lui loan se numea şi el Voicu. Dacă se născuse însă după 1409, aşa cum s-a presupus pe baza absenţei sale din dania moşiei Hunedoara, iar la 1419, în confirmarea aceleiaşi moşii, iarăşi nu este consemnat, atunci în mod sigur murise tânăr (sub 20 de ani) şi, destul de greu ar fi putut să fie acelaşi cu răposatul soţ al Ancăi. Aşa cum arătasem ceva mai sus, cele două nume Radul şi Ladislau, trecute prin echivalarea cu Ladul şi traducere, erau echivalente, aşa încât Voicu era un adaos onomastic, nu o alternativă. Fenomene de preluare a unui antroponim, pentru desemnarea ur°i filiaţii ori chiar a unei familii, au fost frecvente în Haţegul vecin. La Densuş erau cei care s-au scris “zis Muşina”, iar la Rîu de Mori, cei “zişi Cîndea”. Pentru că numele de Voicu se întâlneşte la urmaşii lui Şerbu de la Hunedoara, în două generaţii succesive, în mod analog ca şi la generaţiile familiilor mai sus citate, care transformaseră un antroponim în gentiliciu, poate fi admis că şi el a indicat numele tatălui ori bunicului lui Şerbu. Asimilarea lui Voicu cu un nume de “familie”, pe cale a se produce, pare posibilă şi convenabilă şi pentru aceea că avusese înţelesul de viteaz, voinic55. In prelungirea acestor consideraţii, ne rămâne tulburătoarea întrebare, dacă, în mediile româneşti hunedorene în primul rând, apelativul “zis Voicu” nu a însoţit cumva şi persoana lui loan de Hunedoara. Răspunsul poate fi afirmativ doar pentru vremurile dinainte de ascensiunea sa 54 R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 88. 55 N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1968, p. 410.
