Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Elite
68 Ioan-Aurel Pop au participat doar nobilii, apoi că au fost la ea şi nenobili, apoi că s-au aflat acolo şi "alţi oameni, de orice stare", plus prelaţi şi baroni, că au fost şi saşii şi secuii şi că sau adăugat şi românii. Cu alte cuvinte, dacă nu s-ar fi păstrat documentul din 26 mai, despre români, prelaţi şi baroni nu am fi ştiut nimic; dacă nu s-ar fi păstrat nici documentul nr. 309, din 23 mai, nu s-ar fi aflat nimic nici despre participarea saşilor şi secuilor; s-ar fi vorbit astfel doar despre o adunare generală a nobilimii din Transilvania. Este adevărat că formula "oamenii de orice stare", prezentă cu variante în unele documente, poate suplini tocmai neenumerarea expresă a românilor, saşilor, secuilor, dar în documentele nr. 307 şi 308, din 23 mai, nu există nici măcar această formulă. Concluzia este că, după titulatura din documente a adunărilor ţării Transilvaniei din secolele XIII-XIV, nu se poate cunoaşte în mod cert componenţa acestor instituţii. Chiar şi la adunările în care sunt pomeniţi ca participanţi doar nobilii, se poate presupune în chip firesc prezenţa şi a saşilor, secuilor şi românilor (fie că formula "oamenii de orice stare şi treaptă" există, fie că nu). Prezenţa românilor în adunări ca grup distinct poate fi admisă ca certă cel puţin până la măsurile lui Ludovic I din 136616, deşi, în mod sporadic, se poate să fi fost invitaţi şi după această dată. Natural, formularul diplomatic exagerează când spune că la Turda participau "toţi nobilii şi nenobilii" sau "ceilalţi oameni de orice stare"; participau doar reprezentanţii unor grupuri recunoscute sau privilegiate în vreun fel. Insă acest formular nu poate exagera sau greşi când menţionează stările sau viitoarele "naţiuni" ale ţării, adică pe nobili, pe saşi, secui şi români. Ei, românii, au participat constant la adunări până la un punct. Acest punct trebuie să fi fost momentul de maximă intransigenţă confesională a regelui Ludovic I, corelat cu răzvrătirile majore ale românilor, porniţi să consacre independenţa politică a ţărilor lor din afara arcului Carpaţilor. La aceste acte, au fost asociaţi şi românii cuprinşi în Regatul Ungariei. Calitatea lor de cuceriţi şi supuşi, starea de răzvrătiţi contra regelui ungar şi, mai ales, statutul lor dispreţuit de "schismatici", au pecetluit soarta românilor din Transilvania, ca entitate, plasându-i în afara "ţării legale" (adică privilegiate) şi la periferia societăţii. Prin urmare, adunările generale ale Transilvaniei funcţionau ca foruri de judecată, dar şi ca "parlamente" provinciale, cu rol fundamental în exercitarea autonomiei voievodatului. Ca foruri de judecată supreme ale Transilvaniei, ele îşi apărau cu destulă înverşunare acest statut, în faţa ingerinţelor puterii centrale a regatului. Se vede clar acest lucru din documentul nr. 310, emis la 24 mai 1355 (comentat mai sus); din el reiese că adunarea întrunită la 20 mai 1355 s-a opus cu vehemenţă strămutării unei pricini la curtea regelui, spre a fi dezbătută de suveran, de prelaţii şi de baronii "ţării sale" (regni sui). Propunerea de strămutare fusese făcută chiar de voievodul Transilvaniei (numit de rege dintre credincioşii săi din afara Transilvaniei, pentru a evita anumite defecţiuni), însă "adunarea nobililor, a feţelor bisericeşti şi a celorlalţi oameni de orice stare" (alt nume pentru aceeaşi adunare) din voievodat "a spus într-un glas că niciodată n-a fost legea şi obiceiul lor de a trece la curtea regească pricini asemănătoare şi chiar mai grele, ci că toate pricinile cu privire 16 Ioan-Aurel Pop, Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale, în "Mediasvalia Transilvanica", î, 1997, nr. 1-2, p. 69-86.
