Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
126 Tudor Sălăgean acelea ale oligarhiei nobiliare grupate în jurul curţii regale. Raportată la proprietăţile şi la averea nobilimii din Ungaria, nobilimea transilvăneană era, în cele mai fericite cazuri, o nobilime mijlocie; nici măcar cei mai bogaţi şi mai puternici dintre reprezentanţii ei nu puteau aspira la statutul de baroni. Astfel stând lucrurile, aceşti oameni ai provinciei nu puteau privi cu ochi buni penetrarea marilor şi puternicilor proprietari din câmpie în Transilvania, opulenţa şi aroganţa acestora, concurenţa inegală pe care aceştia le-o făceau în obţinerea proprietăţilor şi în dobândirea funcţiilor. Ei manifestau deja tendinţa de a se constitui ca o ’’stare” distinctă, din ce în ce mai puţin deschisă către exterior. Fapt deloc întâmplător, tocmai în această perioadă documentele încep să vorbească despre ’’nobilii din părţile Transilvaniei”, care începeau să fie consideraţi o categorie aparte faţă de nobilimea regatului. Această elită nobiliară provincială era alcătuită fie din localnici autentici, fie din nou-veniţi asimilaţi transilvănenilor în cursul lungilor am petrecuţi la curtea tânărului rege Ştefan. Cei mai importanţi reprezentanţi ai ei vor continua să joace roluri de primă importanţă în viaţa voievodatului în deceniile care vor urma, iar unii dintre aceştia (cum a fost, de exemplu, episcopul Petra, fost vicecancelar al lui Ştefan, instalat de acesta din urmă în scaunul episcopal de Alba Iulia în anul 1270) se vor număra printre cei mai importanţi factori ai puterii din epoca lui "Regnum Transilvanum”. Pentru a ilustra profunda schimbare la faţă a Transilvaniei în anii ducatului lui Ştefan al V-lea, ar trebui să amintim faptul că, începând de prin 1260, Transilvania cunoaşte o adevărată explozie a cetăţilor nobiliare44 şi a bisericilor din piatră. Asemenea construcţii, care tind să acopere, treptat, harta întregii provincii, constituie, în acelaşi timp, indicatori ai unor transformări sociale profunde, ai unor evoluţii înspre structurile clasice ale feudalităţii, a căror consolidare va coincide cu o nouă formă de afirmare a autonomismului transilvan. Guvernând Transilvania ca un suveran autoritar, contribuind din plin la afirmarea sa şi a oamenilor săi, Ştefan al V-lea nu a avut nici un moment intenţia de a contribui la consolidarea unui ’’autonomism” transilvan sau a oricărei alte forme de guvernare care ar fi reprezentat o diminuare a autorităţii puterii centrale45. După 1270 - când, prin moartea regelui Bela al IV-lea, Ştefan a devenit rege titular al Ungariei - întreaga suprastructură a ’’ducatului” transilvănean a fost desfiinţată, titularii demnităţilor fiind asimilaţi, în mod firesc, curţii regale, iar voievodatul readus în situaţia anterioară anului 1257. Condusă de un rege tânăr şi energic, promotor al unor structuri sociale şi politice perfect adaptate epocii, care îşi dovediseră în repetate rânduri eficienţa, Ungaria părea să fi depăşit definitiv marea criză a secolului al XlII-lea, ajunsă la forme paroxistice după invazia din 1241. Insă, în anul 1272, moartea neaşteptată a regelui, în vârstă de numai 33 de ani, a redeschis răni care nu avuseseră încă timpul să se vindece, determinând o nouă manifestare a crizei, mult mai puternică şi mai îndelungată decât toate cele anterioare. Modelul de organizare al ’’ducatului Transilvaniei”, constituit etapă cu 44 A. A. Rusu, Cetăţi din voievodatul Transilvaniei (sec.XI-XIV), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1987, p. 43-45. 45 I. Moga, Voievodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări istorice, Sibiu, 1944, p. 16-17.
