Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
“Regnum Transilvanum”. Contribuţii la studierea genezei ţinui regim Tudor Sălăgean La sfârşitul secolului al XlII-lea, în condiţiile crizei profunde pe care o traversa regatul Ungariei în timpul ultimilor suverani ai dinastiei arpadiene, a luat naştere în Transilvania un regim politic, instituit de nobilimea provincială, care a permis voievodatului intracarpatic nu doar să joace un rol semnificativ în politica internă, în perioada marelui interregn dintre anii 1301-1308, ci şi să se afirme în relaţiile internaţionale ale sud-estului european. Rezultat al unui proces îndelungat de emancipare a Transilvaniei de sub controlul puterii centrale, acest regim politic a reprezentat o sinteză între instituţiile feudalităţii maghiare, autonomiile coloniştilor germani şi vechile supravieţuiri instituţionale din perioada anterioară cuceririi, care au profitat de acest prilej pentru a ieşi din nou la lumină. Din acest amestec aparent imposibil de armonizat a rezultat un tip de echilibru politic care, odată descoperit, a continuat să funcţioneze, în pofida tuturor sincopelor, a căutat şi a identificat soluţii în perioadele de criză (răscoala de la Bobâlna, ameninţarea otomană etc.) permiţând supravieţuirea Transilvaniei, în formula statală a Principatului autonom, după cucerirea Ungariei de către turcii otomani. Bazele organizării instituţionale clasice ale Transilvaniei medievale au fost puse în această epocă. Ele au reprezentat o creaţie durabilă, care a supravieţuit, în linii generale, până în epoca modernă, când au fost demantelate treptat de politica reformatoare a curţii vieneze şi de aspiraţiile elitei politice maghiare a secolului al XIX-lea de a asimila Transilvania în cadrele unui stat naţional maghiar. Apariţia acestui regim politic, în perioada funcţionării cămia documentele maghiare ale epocii vorbesc despre existenţa unui ”Regnum Transilvanum” (stat transilvan), a fost precedată de trei mari crize care au afectat raporturile dintre puterea regală şi teritoriul intracarpatic: invazia tătară din 1241-1242 şi anii de derută care i-au urmat; ’’ducatul transilvan” al lui Ştefan al V-lea şi războaiele civile dintre 1262-1267; gravele tulburări care au cuprins Ungaria în timpul domniei lui Ladislau al IV-lea (1272-1290). a) Marea invazie tătară din 1241-1242' a provocat cea dintâi dintre marile crize care au afectat legăturile Transilvaniei cu puterea centrală, determinând în cele din urmă închegarea, în jurul instituţiei voievodale, a unui sistem politic cu trăsături puternic individualizate, cu aspiraţii proprii şi cu pronunţate veleităţi de autoguvernare. Consecinţele acestui dramatic şi furtunos eveniment au fost cu atât mai importante, cu cât ele s-au dovedit a fi de lungă durată. Prin năvălirea 1 Stat 1 A. Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti, 1933; A. Decei, L'invasion des Tatars de 1241/1242 dans nos régions selon la Djami ot-Tevarich de Fäzl ol-lah Râs id od-Din, în ”RRH”, XII, 1973, 1, p. 101-121; V. Spinéi, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982, p. 157- 172; Ş. Papacostea, Românii în secolul al XlII-lea. Intre Cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 87-101; I.A. Pop, Românii şi maghiarii în secolele 1X-X1V. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996, p. 162-164. Mediaevatia Transilvanica, tom II, 1998, nr. 1.
