Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Elite
Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale 83 Transilvania, anume sprijinul nelimitat pe starea nobiliară şi pe aliaţii săi (saşii şi secuii) şi introducerea principiului religiei oficial recunoscute, ce va deveni politică de stat ulterior. Această direcţie a fost însă urmată în detrimentul românilor, iniţial nenobili şi ortodocşi, a căror elită a fost treptat dizolvată în alte structuri sau neutralizată. Fără elită recunscută în nume etnic şi global, fără alte atribute absolut necesare, de care au fost privaţi şi fără calitatea de catolici, românii nu au ajuns să se afirme drept stare, adică drept grup privilegiat în secolul XIV, fiind treptat eliminaţi din viaţa politică. Cei care s-au afirmat totuşi au fost indivizi izolaţi sau grupuri locale, care au respectat regulile elaborate în 1366: au obţinut acte de donaţie pentru posesiunile lor şi au trecut treptat la catolicism. Nobilimea mică şi mijlocie a rămas însă ortodoxă - poate, în unele cazuri, biconfesională, o vreme - şi românească şi a fost numită ca atare (nobiles Valachi), continuându-şi existenţa de elită locală a unui popor marginalizat. Timp de un secol după emiterea diplomei regale din 28 iunie 1366, cnezii români întăriţi cu acte în cnezatele lor au continuat să existe în Maramureş, Haţeg şi, mai ales, în Banat, deşi numărul lor s-a redus mereu. Din a doua jumătate a secolului XV, posesorii români de sate (părţi de sate) se vor numi doar nobili, iar cnezi vor rămâne numai fruntaşii românilor ajunşi în diferite grade de dependenţă feudală (pe domeniile cetăţilor regale, pe domeniile private sau pe “Pământul Crăiesc”)36- Astfel, politica regelui Ludovic I (şi a urmaşilor săi) a obligat elita românilor să urmeze o anumită traiectorie, spre a putea supravieţui ca elită, spre a nu se dizolva complet în masa supuşilor. Supravieţuirea era condiţionată de actul de donaţie, care se putea obţine în urma “fidelelor servicii”. Cu alte cuvinte, regele primea, după tipicul feudal, “auxilium et consilium” şi de la cnezii români, iar aceştia primeau de la rege documente (diplome) pentru cnezatele pe care oricum le stăpâneau ab antiquo, spre a le putea deţine în continuare. Cnezii care au putut urma o asemenea traiectorie au fost favorizaţi ai soartei, din regiunile mai ferite, unde stăpânirea străină a pătruns mai târziu şi formal. Ceilalţi nu au avut nici o alternativă, fiindcă s-au trezit de timpuriu supuşi, în forme variate, persoanelor, grupurilor şi instituţiilor aduse de noua putere de stat. Prin urmare, este problematic de a vorbi despre “adevărate principii contractual iste”37 în relaţiile dintre puterea centrală şi cnezimea română, deoarece un “contract” presupune poziţii egale între părţi. Or, în cazul nostru, se poate vorbi în cel mai bun caz de “contract oneros”, în care puterea centrală dictează condiţii, pe care unii dintre cnezi încearcă să le urmeze spre a supravieţui. în secolul XV, lucrurile se vor schimba pentru aceia dintre cnezii-nobili care vor urmări promovarea socială majoră, ridicarea în rândul nobilimii mari, al aristocraţiei, prin funcţii şi danii numeroase. Ei vor alcătui însă o minoritate, mânată 36 loan Drăgan, Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în voi. “Nobilimea românească din Transilvania...", p. 114. 37 Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până ta 1700, Satu Mare, 1997, p. 23.
