Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Elite
Un privilegiu regal solemn de la 1366 şi implicaţiile sale 81 In ciuda lipsei de corelaţie directă între cele trei acte din 1366 menţionate aici, există unele constante clare ale politicii lui Ludovic I privitoare la ortodocşi şi la români, constante în care acele documente se încadrează:- promovarea uneia dintre cele mai violente şi îndârjite acţiuni din evul mediu de aducere la unitatea catolică a unor întregi popoare de confesiuni şi chiar religii diferite12;- marginalizarea românilor ca “schismatici”, deţinători ilegali de pământuri şi “răufăcători”;- tendinţa de îndepărtare a elitei românilor din viaţa politică a Transilvaniei, prin dislocarea statutului unitar ai cnezimii, prin condiţionarea calităţii de stăpân legal;- corelarea politicii duse faţă de românii transilvăneni cu cea dusă faţă de principatele române extracarpatice. O scriere a franciscanului Bartolomeu de Alverna - colaborator apropiat al regelui Ludovic I în politica sa prozelită - elaborată prin 1379-1382, arată motivaţiile adânci, percepute de factorii responsabili din epocă, ale catolicizării. Textul justifică nevoia convertirii şi botezării în formă catolică, inclusiv prin cele mai violente mijloace, a românilor şi slavilor din Regatul Ungariei. Motivaţiile nu sunt atât religioase sau teologice, cât politico-militare: convertirea ar asigura “mai marea putere a regatului la aceste hotare şi mai marea fidelitate a acestor neamuri faţă de rege şi faţă de domnii lor, căci nicicând nu vor putea fi fideli domnilor lor cei care, printr-o credinţă străină, sunt infideli faţă de Dumnezeu”; de asemenea, convertirea ar face să înceteze “multe rele, anume tâlhării şi ucideri ascunse, pe care ei [slavii şi românii] le comit acum fără conştiinţa [păcatului], împreună cu cei din afară, de o limbă şi sectă cu ei, împotriva creştinilor”32 33. Prin urmare, fidelitatea feudală (faţă de rege şi “domnii” de pământ) nu este posibilă fără fidelitatea faţă de Domnul, iar “faptele rele” comise de românii din Ungaria nu pot înceta decât prin frângerea coeziunii confesionale care-i leagă pe aceştia de ceilalţi români, cei cu state proprii la hotarele Transilvaniei. Cum se vede, Bartolomeu de Alverna nici nu concepe ca “domnii”, stăpânii să nu fie catolici, ceea ce face foarte plauzibilă măsura luată de Ludovic 1, tocmai la cererea franciscanilor, de condiţionare a calităţii de nobil sau cnez de apartenenţa la credinţa catolică. Din textul minoritului se desprinde o atitudine dură faţă de biserica şi credinţa slavilor şi românilor: preoţii lor sunt “falşi şi înşelători”, “îndărătnici”; credinţa lor este “străină” (aliena) şi “sectă” (secta), iar creştini (Christianos) sunt numai cei catolici. Această atitudine de dispreţ, corelată cu strădania de convertire forţată, prin “braţul temporal armat - regele Ludovic I şi 32 Şerban Papacostea, op. cit., p. 89; loan-Aurel Pop, Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în voi. Istoria României. Pagini transilvane”, coord. Dan Berindei, Cluj-Napoca, 1994, p. 31-43. 33 Şerban Papacostea, op. cit., p. 94-95.
