Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1997 (1. évfolyam, 1-2. szám)
Elite
80 Ioan-Aurel Pop pus în legătură cu cele două a fost emis la Lipova, tot de regele Ludovic I, la 20 iulie 1366. Prin el, suveranul porunceşte nobililor, altor oameni cu moşie şi oraşelor şi satelor libere regeşti din comitatele Cuvin şi Caraş, ca să fie strânşi toţi preoţii “slavi sau schismatici” din zonă şi să fie înfăţişaţi, cu copiii, soţiile şi bunurile lor, “fără vreo pagubă, vătămare sau batjocură”, comitelui Benedict Himfy sau fratelui său, la data şi locul fixate de acest comite, care urma să le aplice ordinele venite între timp de la rege26. S-a apreciat că acest ordin regal “a deschis prigoana sistematică şi legalizată împotriva clerului ortodox, prigoană care avea să continue până la sfârşitul domniei lui Ludovic”27. Deocamdată, trebuie să notăm că, spre deosebire de privilegiul regal solemn din 28 iunie 1366, celelalte două acte invocate sunt de interes local (se referă la regiuni din Banat), nu au legătură cu Transilvania voievodală şi nu există nici o mărturie directă că ele ar fi avut vreo extensiune generală (de pildă, că s-ar fi referit la toţi proprietarii de pământ ortodocşi sau la toţi preoţii ortodocşi din Ungaria). Nu există însă nici o mărturie care să pună sub semnul îndoielii autenticitatea actului prin care Ludovic I lega stăpânirea legală asupra pământului de calitatea de catolic a proprietarului în districtul Sebeş, cum s-a sugerat28. Ţinând seama de rolul important deţinut de franciscani în politica de prozelitism catolic a celui de-al doilea Angevin în Ungaria şi în vecinătate29, actul pomenit este perfect plauzibil, iar nemenţionarea sa în colecţia de decrete a regatului nu are nici o legătură cu autenticitatea şi cu valoarea informaţiei transmise prin el. Nici actul din 28 iunie 1366 nu este inclus în colecţia decretelor regeşti, deşi el se referă la întreaga Transilvanie şi la statutul deosebit al stării nobiliare din voievodat, în ceea ce priveşte actul din 20 iulie 1366, privitor la preoţime, lucrurile sunt mai complicate. Se poate ca aici să fie într-adevăr vorba de preoţii slavi refugiaţi din sudul Dunării, ca urmare a evenimentelor de acolo30. Punerea în legătură a acestui ordin regal de la 20 iulie cu planul de realizare a unirii religioase, acceptată în principiu în 1365-1366 de către împăratul loan V Paleologul, cu prilejul călătoriei sale la Buda31, este hazardată din mai multe motive: întâi, acea iluzorie unire s-a perfectat abia în 1369 la Roma; în al doilea rând, preoţii trebuiau strânşi cu familiile şi averile lor, ceea ce nu presupune că li s-ar fi cerut acceptarea unirii; în fine, dacă erau preoţi slavi refugiaţi din sud, cum înclinăm să credem, atunci autorităţile din Banat erau chemate nu să-i atragă sau să-i oblige la unire, ci să-i trimită înapoi. 26 Ibidem, p. 226-227. 27 Şerban Papacostea, op. cit., p. 87. 28 Viorel Achim, Laféodalité roumaine du Royaume de Hongrie entre Orthodoxie et catholicisme. Le cas de Banat, în “Colloquia”, I, 1994, nr. 2, p. 21. 29 Şerban Papacostea, op. cit., p. 90-96, 209-221. 30 Viorel Achim, op. cit., p. 21. 31 Maria Holban, op. cit., p. 255, nota 22.
