Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei
extracţia sării sub formă de blocuri22. în lipsa unor cercetări arheologice aprofundate, cronologia şi tehnica exploatării salifere de epocă romană rămâne cu multe necunoscute. De cele mai multe ori exploatările din epoca fierului au fost refolosite de către romani, după cum avem exemple în Britania la Childham23, unde tehnica briquetaj-ului s-a folosit la scără mare până la un moment dat. Termenul salinae în lumea romană are două accepţiuni: locul prorpiu zis de exploatare a sării, dar şi spaţiul în care aceasta este depozitată înaintea vânzării24. Trebuie subliniat faptul că statul roman arenda atât locurile de exploatare a sării cât şi aceste depozite şi beneficia de o taxă de pe urma vânzărilor. Locul unde era depozitată şi pusă în vânzare sarea în metropola Roma se numea Salinae şi se afla lângă Forum Boarium. Cele mai importante centre de exploatară a sării sub formă de rocă nativă existau în Italia, Hispánia şi la graniţa provinciilor Belgica şi Germania Inferior25. în Orient sunt cunoscute exploatările în rocă gemă de la muntele Sodom, de pe malul vestic al Mării Moarte. Tehnicile de exploatare în aceste saline erau cele sub forma exploatărilor în camere, cu forme regulate, lungi de 15-30 m şi late de 4-8 m, blocurile de sare fiind scoase treptat de la talpa exploatării. Pentru a se putea obţine făgaşe în masivul de sare era folosită apa dulce, existând după cum remarca şi Vitruvius roţi hidraulice26, prin care se putea ridica cu ajutorul găleţilor apa până la înălţimea dorită. Unelte de fier erau utilizate pentru bătutul în aceste făgaşe, în vederea dislocării unor blocuri, operaţiuni pentru care se foloseau penele şi rângile, asemănătoare celor din carierele de piatră. Sarea a constituit una dintr resursele principale avute în calcul de către romani în momentul cuceririi Daciei27. Dispunerea castrelor militare din noua provincie cucerită, se va face astfel încât ele să ofere protecţie acestor surse salifere. Sarea exploatată de aici fiind ulterior trimisă în imperiu sau folosită ca monedă de schimb cu lumea barbară. Sursele bibliografice sunt generoase în a numi puncte de exploatare a sării de epocă romană, fără a aduce însă argumente concrete. Astfel că A. Constantinescu enumera în 1981 circa 18 mine de mari dimensiuni şi 11 mai mici28. în bazinul Transilvan sunt menţionate o serie de puncte de exploatare a sării ca aparţinând epocii romane, însă nici una dintre acestea nu prezintă structuri sau complexe arheologice specifice care să ateste cu certitudine acest lucru. De cele mai multe ori aceste exploatări au fost corelate cu epoca romană, pe baza unor descoperiri arheologice a unor artefacte sau ceramică de epocă romană, în zone aflate în imediata apropiere a acestora sau pe teritoriul respectivelor localităţi. După cum remarca şi V. Wollmann urmele rămase de la vechile exploatări de sare s-au şters în cursul secolelor XVIII-XIX, mai ales cu seama în urma prăbuşirii exploatării în formă de clopot sau prin transformarea lor în exploatări modeme în forma unor camere trapezoidale29. Mediul salifer este unul în care înafara structurilor de lemn şi a resturilor ceramice, alte vestigii nu s-au putut conserva. Deocamdată singura modalitate de a deosebi diferitele exploatări preistorice de cele romane o constituie doar modul de executare a excavaţiilor în masivul de sare. 29
