Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Diana légár - Sárándi Tamás - Szőcs Péter Levente 13 Cea de a doua fortificaţie, datând din jurul anului 1460, a fost castellum-u\ regal construit de Matia Corvin, menţionat de Antal Szirmay în monografia judeţului13 14. Poate că acest castel este vizibil la est de oraş, pe harta lui Natale Angelini15, care reprezintă grafic asediul Sătmarului din 1565 (vezi planşa nr. 1). Pe acest document se observă o construcţie cu plan rectangular, cu proeminenţe care dau impresia de turnuri, situată în locul de întâlnire a celor două braţe ale Someşului în urmă cu o sută de ani, înaintea lucrărilor de canalizare. Această structură arhitecturală este aproape identică ca mărime cu biserica parohială gotică de pe aceeaşi hartă. Despre funcţia, locul şi soarta clădirii nu există deocamdată alte izvoare.16 Dacă luăm în considerare fortificaţiile realizate în grabă, după bătălia de la Mohács, cea de a treia cetate a Sătmarului era situată în extrema estică a şirului de fortificaţii care formau sistemul de apărare al Regatului Ungariei împotriva turcilor. Statutul cetăţii Sătmarului era unul special, deoarece nu era doar o fortificaţie de graniţă împotriva turcilor, ci şi o cetate limitrofă între Regatul Ungariei şi Principatul Transilvaniei. Lucrările de construcţie au debutat la mijlocul secolului al XVI-lea, având drept rezultat ridicarea unei cetăţi cu cinci bastioane cu ureche, cu planimetrie rectangulară, în sistem italian. Pe parcursul existenţei sale, până în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, a avut mai ales funcţia de cetate regală, dar între timp, pe perioade mai lungi sau mai scurte, se afla şi sub stăpânirea principatului Transilvaniei. Importanţa ei strategică a fost sporită de avansul teritorial al turcilor şi ruperea Ungariei în trei părţi. Din acest motiv, odată cu dispariţia pericolului otoman, scade şi importanţa cetăţii Sătmarului, care este demolată odată cu celelalte fortificaţii similare, cu excepţia celor mai importante (amintim doar exemplele mai apropiate: Arad, Oradea, Alba Iulia). Locul cetăţii construite pe parcursul secolului al XVI-lea nu mai este astăzi vizibil. Astfel, poziţionarea ei exactă pe o hartă contemporană rămâne o problemă deschisă a istoriei locale. Cercetarea arheologică a cetăţii este restricţionată de construcţiile actuale, iar în momentul de faţă trebuie să se limiteze la confirmarea izvoarelor scrise şi iconografice, disponibile într-un număr mai mare. Această situaţie indică totodată şi limitele cercetării de istorie locală, deoarece dintre izvoarele scrise referitoare la istoria cetăţii nu se păstrează mai 13 Apare şi o aşa-zisă cetate a Sătmarului, construită din piatră în vremea lui Ladislau al IV-lea Cumanul. Vezi de ex. Bura László, Szatmárnémeti kialakulása és fejlődése (Formarea şi dezvoltarea oraşului Satu Mare), Szatmárnémeti, 2002, p. 16 (în continuare Bura, Szatmárnémeti). Datarea este greşită la Bagossy, Szatmár- Németi, p. 168. De fapt, documentul nedatat al lui Ladislau al IV-lea Cumanul nu se referă la Sătmar, ci reprezintă scutirea de plata vămii pentru transportul materialelor de construcţii pe Someş pentru o cetate dintr-o altă localitate, aparţinând familiei Kállay; vezi Magyar Országos Levéltár, Budapest, Diplomatikai Levéltár (DL) (Arhiva de stat al Ungariei, Arhiva diplomatică), 56472. Regesta documentului publicată în: Az Árpád-házi királyok okleveleinek kritikai jegyzéke (Indexul critic al documentelor arpadiene 1272-1290), II, 2-3. (1272- 1290), coord. Szentpétery Imre, Borsa Iván, Budapest, 1961, nr. 3572 (datat în jurul anului 1290). 14 Szirmay Antal, Szathmár vármegye fekvése, történetei és polgári esmérete (Situaţia geografică, istoria şi prezentarea comitatului Satu Mare), I, Buda, 1809, §171, p. 154. (în continuare Szirmay, Szathmár vármegye). In 1470, castelanii cetăţii erau Dominic de Charnauada, Ladislau Magnus şi Simion Byzo. Vezi şi: Csánky Dezső, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában (Istoria geografică a Ungariei în timpul Huniazilor), I, Budapest, 1890, p. 467, precum şi: A középkori Magyarország levéltári forrásainak adatbázisa (Baza de date a izvoarelor Ungariei medievale), CD-ROM, Budapest, Arcanum, 2003. 15 în istoriografie sunt cunoscuţi doi fraţi constructori-cartografi sub numele de Angielini, numele lor fiind confundate deseori în istoriografie; vezi Pálffy Géza, Egy XVI. századi térképtörténeti rejtélyünkről: Az Angielini várépítész-testvérek a horvát-szlavón és magyarországi végeken az 1560-1570-es években (Despre un mister cartografic din secolul al XVI-lea. Activitatea fraţilor Angielini, constructori de cetăţi în Croaţia, Slavonia şi Ungaria), în Az értelem bátorsága. Tanulmányok Perjés Géza emlékére, coord. Hausner Gábor, Budapest, 2005, p. 479-491. (în continuare Pálffy, Az Angielini várépítész-testvérek). 16 Leone Andrea Maggiorotti descrie cetatea medievală a Sătmarului ca o construcţie pentagonală cu turnuleţe pe colţuri, dar nu se referă la izvoare care ar putea să fie verificate; vezi L. A. Maggiorotti, Gli architetti militari italiani in Transilvania nei secoli XIV a XVII, în Bolletino delf Istituto Storico e de Cultura deli’ Arma del Genio, I (1935); citează Adalbert Burai, Despre cetatea de tip italian din Satu Mare, în „Satu Mare, Studii şi comunicări”, I (1969), p. 126 (în continuare Burai, Cetatea Satu Mare). 22
