Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Direcţii de evoluţie urbană în istoria oraşului Satu Mare. nimic în colecţiile locale. Documentele relevante se află la arhivele din Viena, Budapesta, Cluj-Napoca şi Nyíregyháza, iar imaginile se află în colecţiile din Viena, Dresda, Karlsruhe şi Stockholm. Interesul privind trecutul local ne obligă totuşi ca, măcar la nivelul unui repertoriu, în speranţa unei viitoare monografii a cetăţii, să colectăm izvoarele referitoare la Satu Mare disponibile la ora actuală. Ultimele cercetări au adus noi rezultate cu privire la perioada antecedenţă cetăţii, la amplasamentul şi circumstanţele construirii sale, astfel încât trecerea lor în revistă devine un demers util. Szirmay Antal, documentându-se din Cronica lui Istvănffy, menţionează că Bánffy Boldizsár, fiind în partida împăratului Ferdinand, a împrejmuit biserica oraşului cu şanţuri şi valuri în anul 1535, pentru a putea păstra controlul asupra Sătmarului şi a Mintiului recent ocupat. Construirea fortificaţiilor i-a obligat apoi pe oamenii lui Szapolyai să ducă „lupte sângeroase”17 18 pentru recucerirea celor două oraşe. Referindu-se la acelaşi izvor, Szirmay relatează că în 1543, după ce fraţii Báthori din Şimleu: Andrei, Christofor şi Ştefan, obţin de la Ferdinand ca donaţie Sătmarul şi Mintiul împreună cu domeniile aparţinătoare, construiesc din lemn şi pământ („ex materia et argila”) o cetate pe insula Someşului. Alte izvoare privind aceste două fortificaţii nu există, dar ele nu pot fi ignorate total, cu atât mai mult cu cât lipsesc informaţiile mai concrete, iar evenimente militare din perioadă confirmă posibilitatea unor lucrări de fortificare, întâlnite şi la alte obiective. Există totuşi două aspecte sigure privind începuturile cetăţii Sătmarului. Nu demult a fost publicat raportul din 7 iunie 1564 a lui Cesare Baldigara (unul dintre cunoscuţii fraţi italieni, ingineri militari care au activat în Ungaria), adresat către Consiliul de Război Imperial din Viena,19 conţinând descrierea cadrului geografic al Sătmarului şi propunând trei variante posibile de amplasare şi fortificare a cetăţii. Alături de raportul scris, s-au realizat mai târziu şi trei planuri, publicate împreună cu raportul.20 Documentul în limba italiană face cunoscute date încă inedite din mai multe puncte de vedere, cel mai important aspect rămânând însă descrierea realităţilor locale din acele vremuri. Cesare Baldigara vede punctul strategic de apărare la despărţirea braţelor Someşului şi consideră fortificarea acestei locaţii imperios necesară, pentru că astfel se putea evita devierea râului şi desecarea unuia dintre braţele sale. Conform variantei de fortificare celei mai ambiţioase, cetatea avea 10 bastioane italiene şi împrejmuia toată suprafaţa insulei, cu o citadelă în colţul de întâlnire a braţelor, prevăzută cu patru bastioane. O rezolvare intermediară ar fi fost împrejmuirea insulei cu nouă bastioane, fără citadelă, iar metoda cea mai simplă o constituia o fortificaţie cu cinci bastioane situate la despărţirea braţelor Someşului, în punctul strategic mai sus amintit. Mai târziu, după cum se va vedea, s-a optat pentru construirea variantei celei mai simple: o cetate prevăzută cu cinci bastioane. Al doilea element cert privind începuturile cetăţii este harta lui Angelini, amintită deja, privind asediul Sătmarului din anul 1565 (vezi planşa nr. 1). Desenul a fost realizat probabil la puţin timp după 1565, deoarece autorul se afla în acea perioadă în tabăra generalului Lazarus von Schwendi.21 Reprezentarea grafică a asediului conţine deja cetatea cu cinci bastioane, care în 1564 exista doar sub formă de plan. Se pot observa încă străzile celor două oraşe, cu bisericile gotice, cu ruinele unei alte biserici din Mintiu (este posibil să fie vorba despre claustrul dominican), iar în Sătmar, la întâlnirea celor două braţe ale Someşului, planul unui edificiu cu turnuri rotunde la colţuri (poate castellum-u\ din secolul al XV-lea). 17 Szirmay, Szathmár vármegye, p. 155. 18 Ibidem. 19 Domokos György, Ottavio Baldigara. Egy itáliai várfundáló mester Magyarországon (Ottavio Baldigara. Un constructor de cetate italiană în Ungaria), Budapest, 2000, p. 91-92 (în continuare Domokos, Ottavio Baldigara). 20 Domokos, Ottavio Baldigara, planşele nr. 13, 14, şi 15! Despre interpretarea şi contextul documentelor vezi şi p. 82. 21 Pálffy, Az Angielini várépítész-testvérek. 23
