Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Direcţii de evoluţie urbană în istoria oraşului Satu Mare Diana legar Sárándi Tamás Szöcs Péter Levente Lucrările de pregătire a noului plan urbanistic general al municipiului Satu Mare, preconizat a fi finalizat în anul 2011, au inclus şi întocmirea unui studiu privind evoluţia istorică al oraşului. A fost solicitată în mod special tratarea problemelor privind dezvoltarea funcţiilor şi a morfologiei urbane, demers care a iniţiat discutarea unor procese istorice mai puţin evidenţiate în istoriografia locală de până acum. De asemenea, această lucrare a permis şi o însumare actualizată a izvoarelor istorice şi a cunoştinţelor privind trecutul municipiului Satu Mare. Colectivul de autori a considerat utilă redarea în această formă a principalelor concluzii şi rezultate din studiul istoric. Pentru specialişti, lucrarea poate să constituie un punct de pornire al diverselor direcţii de cercetare, iar pentru amatorii istoriei locale, acest tablou istoric facilitează înţelegerea trecutului aşezării de azi şi permite o interpretare mai uşoară a realităţilor urbanistice din prezent. Evoluţia tramei stradale şi a funcţiilor urbane în evul mediu în evul mediu, pe teritoriul actualului oraş Satu Mare existau două aşezări umane, despărţite de cursul râului Someş: Satu Mare şi Mintiu.1 Primele informaţii scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu acelaşi nume, funcţionând în jurul unui castru fortificat: cetatea Satu Mare. Mintiul apare în documente la începutul secolului al XlII-lea, ca o aşezare de colonişti germani, aduşi în aceste zone, potrivit tradiţiei locale, de regina de aceeaşi etnie, Gisela, soţia regelui Ştefan I al Ungariei. Dacă perioada de colonizare este corectă, atunci Mintiul exista cu mult înainte de prima sa atestare documentară, încă la începutul secolului al Xl-lea. Istoria celor două oraşe despărţite de Someş este similară în multe privinţe. Totuşi, în lipsa unei fortificaţii proprii, Mintiul nu a avut niciodată importanţa strategică şi militară a Sătmarului.2 Cele două oraşe au avut statut diferit şi din punct de vedere al administraţiei ecleziastice. Satu Mare joacă rolul unui centru de arhidiaconat, mărginit la nord de Vásárosnamény (Ungaria) şi la sud de Andrid. Mintiul, în schimb, aparţine arhidiaconatului de Ugocea. Iniţial, ambele arhidiaconate se află sub jurisdicţia Episcopiei Transilvaniei. în secolul al XlII-lea însă, dijmele arhidiaconatului de Ugocea sunt donate temporar episcopiei de Eger, pentru ca în 1288 să revină în administraţia episcopiei de Alba Iulia, unde vor rămâne pe tot parcursul evului mediu3. Primul privilegiu cunoscut este acordat oraşului Mintiu de către regele Andrei al Il-lea, în anul 1230. Pentru Satu Mare, s-a emis un privilegiu similar la un interval destul de scurt, în anul 1264. Din punct de vedere al obligaţiilor, oraşele sunt datoare să trimită cinci oameni înarmaţi în oastea regelui, să plătească decima în valoare de 12 denari, să asigure două mese regelui şi însoţitorilor săi, dacă aceştia ar poposi vreodată în oraş. Drepturile acordate în schimb celor două oraşe sunt relativ extinse: acestea sunt extrase, din punct de vedere administrativ şi juridic, de sub autoritatea comitelui de cetate şi puse direct sub autoritatea regelui sau a vistierului regal. în acelaşi timp, locuitorii au posibilitatea să-şi aleagă judele şi preotul, beneficiind şi de un vad scutit de vamă pe râul Someş. Nu în ultimul ' Maksai Ferenc, A középkori Szatmár vármegye (Istoria comitatului medieval Satu Mare), Budapest, 1940, p. 67 (în continuare Maksai: Szatmár vármegye). înaintea unificării din 1712, oraşul numit în izvoarele scrise „Szatmárnémeti” se referă la Mintiu. Satu Mare era menţionat sub numele de Sătmar, similar comitatului. Variaţia denumirii crează deseori confuzii în scrierile de istorie locală. ' Maksai, Szatmár vármegye, p. 69. 3 Vezi pe larg: Kristó Gyula, A vármegyék kialakulása Magyarországon (Formarea comitatelor în Ungaria), Budapest, 1988. Satu Mare - Studii şi Comunicări, nr. XXVI / II, 2010
