Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 25/2. (2008)
A. Istorie
Kereskényi Sándor într-un interviu acesta spune: „Eu am crescut într-un loc care pare o comunitate înrădăcinată, dar care în realitate este plin de oameni fără rădăcini. Pentru că lipsa de rădăcini este întipărită în psihic, reprezintă o trăsătură a ceea ce suntem.” Cititor neobosit şi totodată critic al lui Roland Barthes, Jean Baudrillard, Donald Davidson, Jacques Deridda, Michel Foucault, Jürgen Habermas, Charles Jencks, Julia Kristeva dar şi a lui Jacques Lacan, Paul Ricoeur, Willard van Orman Quine sau Hayden White şi Ludwig Wittgenstein, el este mai întâi un pasionat cercetător al „condiţiei postmoderne”. Barnes este încredinţat că menirea omului este asemănător aceluia care călătoreşte ani de zile pentru a afla, până la urmă, că straşnica locomoţie a lui nu a avut nici o direcţie înţeleaptă sau izbăvitoare. Bames, convins că „literatura este în primul rând folosirea imaginaţiei”, publică în 1984 Flaubert’s Parrot (Papagalul lui Flaubert), strălucită îmbinare de critică, naraţiune şi autobiografie imaginară, în interiorul căreia se suprapun prezent şi trecut, personaje de hârtie (protagoniştii lui Barnes şi eroii lui Flaubert) şi figuri reale (acelaşi Flaubert şi cei ce i-au fost aproape în timpul vieţii). Personajul principal al cărţii este Geoffrey Braithwaite, medic englez pensionar, care face o călătorie în Franţa, reflectând asupra vieţii sale personale şi a vieţii lui Flaubert, iar în acest timp caută „adevăratul” papagal, pe care Flaubert l-a ţinut pe masa sa de lucru în timp ce lucra la Un coeur simple. Este vorba, observă Hutcheon, de o schemă de bază aflată la jumătatea drumului între acea quéte existenţialistă şi structura clasicei detective fiction, care îi permite lui Julian Barnes să multiplice întrebările. (9) „De ce cărţile ne îndeamnă să-l urmărim pe autor? - se întreabă, printre altele, Braithwaite. Nu am putea să stăm singuri în pace? De ce cărţile nu sunt de ajuns? Cum se explică mania noastră pentru relicve? Forţa cuvântului nu ne mulţumeşte? Oare credem că vestigiile unei vieţi cuprind un fel de adevăr subsidiar?” Căutarea adevărului despre trecut şi despre prezent foloseşte însă prea puţin, având în vedere faptul că, se pare, nu poţi avea încredere într-o relatare. Julian Barnes o dovedeşte în capitolul intitulat „Cronologie”, care prezintă trei biografii posibile, diferite, ale lui Flaubert: în cea dintîi apare un autor apreciat, în cea de-a doua se transformă într-un individ însemnat de doliu în familie şi într-un intelectual mereu nemulţumit, ultima oferă o alegere de citate, descriind accentuarea pesimismului şi a sentimentului de singurătate odată cu trecerea anilor. Nici măcar căutarea papagalului autentic nu are succes. Atunci când, în sfârşit, într-o sală a Muzeului de Istorie Naturală din Rouen, eroul se află în faţa câtorva păsări împăiate, este determinat să accepte că nu poate stabili, cu certitudine, care este papagalul care i-a servit drept model lui Flaubert: „Din cele cincizeci de originale faimoase, rămâneau doar trei. Mă priveau fix precum trei vechi ştrengari, cu o privire pătrunzătoare, puţin comici, puţin enigmatici. Aveau corpul presărat cu mătreaţă şi o expresie, trebuie să recunosc, puţin irascibilă. Am rămas nemişcat, să-i privesc intens, timp de un minut sau două, după care m-am strecurat afară. Poate, cine ştie, era unul dintre ei”. Nu există o realitate unică, ci un puzzle, pe care, fiecare, în mod subiectiv, încearcă să-l alcătuiască. (10) O temă asemănătoare este şi cea din History of the World în 10 Vi Chapters (1989), o neobişnuită şi imaginară reconstituire a istoriei umanităţii, care îi oferă, printre altele, lui Julian Barnes punctul de plecare pentru o surprinzătoare călătorie cu Arca lui Noe, foarte diferită de cea a versiunilor oficiale. Metafora călătoriei este folosită spre a descrie peregrinările pe mare, reale şi imaginare, întreprinse de indivizi în cursul secolelor, naufragiile lor, fanatismul şi nebunia. Iar viitorul, lasă să se înţeleagă unul din personaje, va fi identic cu trecutul, pentru că, reflectează acesta, „ciclul nu este niciodată complet şi, de fiecare dată când eşti convins că ai ajuns în punctul de sosire, îţi dai seama că a fost o greşeală şi că drumul de străbătut este încă lung.” In England, England (1998), Barnes subliniază că „trecutul nu este niciodată doar trecut, ci ceea ce face cu putinţă convieţuirea prezentului cu sine însuşi”. Şi dacă prezentul Marii Britanii este în totalitate postindustrial, atunci este nevoie de un comportament în consecinţă. Aşa cum face Sir Jack Pitman, un talentat om de afaceri de succes, în căutarea „unei ultime, mari idei”, pentru a lăsa un semn în istoria unei ţări cu un trecut glorios, un prezent inconsistent şi un viitor incert. Marea idee a lui Sir Jack este simplă: să reproducă pe Insula Wight toate atracţiile turistice tradiţionale ale ţării sale. Nu lipsesc investitorii, nici capitalul. Astfel, în faţa noastră apare o nouă Anglie, cuprinsă în câteva mile pătrate: Big Ben şi Buckingham Palace, pietrele din Stonehenge şi pădurea din Sherwood, stâncile albe 280
