Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

A. Istorie

Prima atestare documentară a Călineştiului provine din anul 1490. în anul 1727, este amindt, în “lista de prefugi”, voievodul local din Kanyha^a (Călineşti): -Paszy Iakab-vaida, care anunţă faptul că şi din satul lui au fugit două familii. Alte documente din 1784, ne informează despre interogarea de către autorităţi a unor ţărani din Călineşti, care au participat la acţiuni de răzvrătire.

A doua jumătate a secolului XIX şi primul deceniu al secolului XX au consemnat, în Transilvania, mutaţii semnificative vis â vis de fenomenul căsătoriei, cu toate componentele ei principale: număr, mişcare sezonieră, structura populaţiei pe grupe de stare civilă etc. Toate aceste elemente inedite, care se manifestă în comportamentul matrimonial al populaţiei provinciei reflectă procesul de modernizare al societăţii, în general, de destmcturare lentă a unor componente demografice ancorate, până nu de mult, în tradiţie şi practici conservatoare.

în mentalitatea populară, căsătoria reprezintă actul fundamental, sacru, divin, irepetabil, o taină asemeni naşterii şi morţii, care stă la baza întemeierii familiei. Aceasta reprezintă celula fundamentală a societăţii omeneşti, dezvoltându-se şi evoluând în raport cu transformările din societate. în general, în mediul rural, căsătoria era motivată, în primul rând, prin obicei şi tradiţie, oamenii supunându-se de multe ori tradiţiei moştenite. De cele mai multe ori, tinerii sunt influenţaţi în decizia lor de a se căsători de aspectul material. Unii părinţi căutau pentru fiicele lor o “partidă bună”, un flăcău care să aibă casă şi pământ, pentru a le şti în siguranţă din punct de vedere material. Intervenţia rudelor şi a comunităţii în contractarea unei căsători sau încheierea uneia din interes material se repercuta negativ asupra relaţiilor matrimoniale dintre cei doi soţi, determinând adesea desfacerea căsătoriei. Numeroase sunt cererile de divorţ în perioada studiată, care justificau actul prin aceea că s-au căsătorit “cu sila”2.

în comunitatea rurală, scopul principal al căsătoriei era nevoia de avea un tovarăş de viaţă pentru ajutor, bucurii sau suferinţă. Un scop al căsătoriei era şi asigurarea continuităţii familiei şi transmiterea averii unui moştenitor legal. Reiese cât se poate de clar că relaţiile afective bazate pe alegerea personală erau trecute în planul al doilea, în favoarea satisfacerii intereselor şi necesităţilor materiale. Coeziunea familiei dura doar atâta timp cât rămâneau valabile şi active relaţiile afective dintre soţi, în cazul când ele existau. în cazul familiilor întemeiate cu scopul satisfacerii unor interese materiale, coeziunea familiei dura cât aceste interese mai corespundeau unuia sau altuia dintre soţi. Din momentul în care în familie au apărut stări conflictuale, s-a ajuns, aproape inevitabil, la desfacerea căsătoriei. Pentru a evita asemenea situaţii, mulţi au preferat concubinajul.

Puterea civilă şi cea ecleziastică, precum şi societatea în general, au manifestat toleranţă faţă de deviaţiile de comportament, însă faţă de concubinaj s-au dovedit foarte intransigente. Biserica a făcut eforturi considerabile pentru a împiedica concubinajele sau, cel puţin, să le reducă numărul. în acest sens, s-a folosit de toate mijloacele care i-au stat la îndemână: predici, catehizare, apelul la autorităţile civile şi militare. Periodic, trebuia trimisă la episcopie situaţia fiecărei parohii, menţionându-se perechile care trăiau în concubinaj şi măsurile luate pentru a-i despărţi sau căsători. Când izbucnea o tulburare de acest gen, biserica era datoare să intervină. Căsătoria era o taină şi cuvântul Evangheliei spune limpede: “deci, ce a împreunat D-zeu, omul să nu despartă”. Preotul este un personaj cu autoritate în comunitate. El este, din principiu, un apărător al “păcii familiale”, la nevoie un mediator. Când lucrurile se complică sunt solicitaţi să intervină protopopul sau chiar episcopul. Ei trebuiau să discearnă, să ia hotărâri. Acţiunile lor se produceau din perspectiva dreptului canonic, dar, cum am arătat mai înainte, legislaţia bisericească includea, deja, şi elemente de drept laic.

Reglementările juridice şi morale ale comunităţii care încercau să programeze viaţa afectivă au avut drept consecinţă creşterea ratei concubinajului. Supuşi voinţei părinteşti sau comunităţii, indivizii nu-şi puteau hotărî singuri soarta. Tentaţia dragostei, neîmplinirile, povara unei căsnicii silite au împins indivizii spre atitudini neconforme cu morala civilă şi religioasă (divorţ şi concubinaj)3.

Motivele care au determinat încheierea căsătoriei şi condiţiile în care s-a “parafat” acest act au fost cruciale pentru desfăşurarea normală a vieţii de familie. Conflictele dintre dorinţele indivizilor şi pretenţiile familiei sau ale comunităţii au generat stări tensionate şi au impus, în nenumărate situaţii, desfacerea căsătoriei. Biserica, dar şi autorităţile civile, au acceptat divorţul cu o oarecare reticenţă. Acest lucru este dovedit şi de condiţiile severe care reglementau separarea definitivă a celor doi soţi, dar şi durata unui asemenea proces. în rândurile care urmează, vom prezenta etapele procedurii de divorţ,

66 Paula Virág

2 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania, Cluj-Napoca, 1999, p. 160.

3 Ibidem, p. 160.