Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
Deviaţii comportamentale ale familiei din fara Oaşului, în secolul XIX 67 menţionând că durata lungă necesară pentru îndeplinirea lor, costurile mari ale unui asemenea proces, au reprezentat unele dintre cauzele creşterii numărului perechilor care trăiau în concubinaj. Aşadar, până la desfacerea căsătoriei prin divorţ, exista o etapă intermediară, aşa-numita “despărţire de pat”, pe timp de doi ani. De-a lungul acestei etape se spera împăcarea soţilor care, în acest interval, trebuiau să prezinte, de mai multe ori condiţiile de împăciuire. In accepţiunea puterii ecleziastice, această despărţire “de pat şi masă” reprezenta o despărţire trupească şi nu una spirituală. In schimb, divorţul însemna despărţirea spirituală a soţilor, desfacerea a ceea ce “D-zeu a unit şi omul nu ar fi trebuit să despartă”. Cele mai frecvente motive de ruptură între cei doi soţi erau agresivitatea unuia dintre parteneri — rezultat al alcoolismului — adulterul, ura şi sila faţă de soţul impus de familie.4 In faţa bisericii, căsătoria civilă nu avea nici o valoare, dacă nu se încheia şi căsătoria religioasă, şi era considerată concubinaj. Celor ce nu treceau pe la biserică pentru a-şi înregistra momentele esenţiale ale vieţii biserica nu le acorda asistenţă (la botezul copiilor şi înmormântare). Pentru sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se poate observa o mutaţie importantă şi în planul iubirii, şi anume: s-au înregistrat tot mai multe cereri de dispensă care insistau pe dragostea mare dintre tineri, care, de mai mulţi ani, întreţin relaţii intime pe ascuns. In cele din urmă, părinţii acceptau căsătoria, tinerii rămânând cu căsătoria civilă sau chiar fără aceasta, preferând să suporte oprobriul bisericii şi, implicit, al comunităţii. Insă, familia se putea constitui şi pe urma concubinajului, adică a convieţuirii ilegale a doi indivizi pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai îndelungată. Alături de cheltuielile mari ale unui proces de divorţ, care obligau multe persoane să ocolească instanţele de judecată, separându-se de la sine putere şi trăind în concubinaj, au mai existat şi alte cauze ale concubinajului. Câteva dintre ele sunt explicate în cele ce urmează. — Sărăcia a fost, în general, un impediment în calea căsătoriei legale, pentru că lipsa unei situaţii materiale satisfăcătoare, care să permită întreţinerea corespunzătoare a familiei, a constituit o cauză frecventă a concubinajului în mediul rural. — împotrivirea părinţilor şi a rudelor a determinat, de foarte multe ori, fuga de acasă a tinerilor şi convieţuirea lor nelegitimă; — Cheltuielile mari ale unui proces de divorţ determinau multe perechi să ocolească instanţele de judecată, separându-se cu de la sine putere şi intrând în concubinaj; — Legile militare, ce impuneau vârsta de 22 de ani la căsătorie pentru bărbaţi. Numărul soldaţilor rezervişti care trăiesc în concubinaj este destul de ridicat şi fenomenul este răspândit în întreaga Transilvanie, de el fiind îngrijorate atât autoritatea civilă, cât şi cea bisericească. Un fenomen ce s-a răspândit în satul românesc, mai ales după legile militare din 1858, a fost aşa-numita căsătorie clandestină, ilegală. Actorii unui asemenea mariaj erau, în general, tinerii sub 22 de ani, care nu au participat la toate cele trei trageri la sorţi, soldaţi în stagiu şi rezervişti. Pentru zona Ţării Oaşului, la toate aceste cauze ale concubinajului, se mai adaugă şi migraţia sezonieră a muncii. Faptul că un număr mare de locuitori ai regiunii aflate în atenţia noastră plecau la munci sezoniere în diferite zone ale Transilvaniei, sau dincolo de arcul carpatic, a încurajat şi a favorizat convieţuirea în concubinaj a cuplurilor. Concubinajul a îmbrăcat o formă “legală”, în funcţie de statornicia convieţuirii soţilor. Aceste concubinaje, multe dintre ele bazate pe legături afective reciproce, au dobândit un statut aproape legal, în cazul în care menajul avea durabilitate şi se încadra normal în viaţa comunităţii. Refuzul de a încheia o căsătorie, voluntar sau involuntar, abatere gravă de la normele firescului şi tradiţionalului rural, conduce inevitabil spre marginalizare. Urmărind însemnările din registrele parohiale de stare civilă, se poate observa că au fost destul de frecvente cazurile în care, partenerii, după ani de convieţuire ilegală, doreau să-şi legalizeze situaţia. Probabil că, în timpul convieţuirii, şi-au îmbunătăţit starea materială, încât puteau plăti taxe de căsătorie şi puteau ţine ospăţul sau, probabil, că familiile ce se împotriveau căsătoriei acceptau, în cele din urmă, legătura lor. Frecvenţa numărului mare de cupluri care trăiau în concubinaj, fără binecuvântarea relaţiei lor de către biserică, poate fi uşor urmărită prin studierea observaţiilor notate de către preot în registrele parohiale de stare civilă ale născuţilor. Pe lângă faptul că acel copil al unui cuplu care trăia în concubinaj era însemnat ca fiind nelegitim, unii preoţi mai scriau la rubrica de observaţii texte precum cele care 4 Ibidem, p. 161.
