Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
Deviaţii comportamentale ale familiei din Ţara Oaşului, în secolul XIX Paula 1Şirag Ţara Oaşului pare să fie cea mai mică “ţară” din câte se găsesc în Ardeal. Din punct de vedere istoric, aceste voievodate, numite “ţări”, au fost menţionate încă din secolul XIII, ele bucurându-se de o anumită autonomie locală: Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, etc. Sub această denumire apare la Simion Dascălul. Datele asupra trecutului ei sunt sărace. Anton Szirmay, istoric al ţinuturilor sătmărene, arată că întâia denumire oficială a Ţării Oaşului se întâlneşte într-o diplomă de donaţie a lui Leopold I, din 1668, prin care se dăruia contelui Ştefan Csâky “Districtul Avassâgh”, care pe atunci aparţinea cetăţii Sătmar. Satele ţinutului sunt amintite între secolele XIII-XVI, unele — precum Oraşu Nou, Prilog, Vama — chiar în secolul XIII, în legătură cu domeniile de care ţineau: Seini (Szinérváralja) şi Medieşu Aurit (Aranyosmeggyes). Din punct de vedere geografic, prin Ţara Oaşului se înţelege depresiunea intramontană Oaş, cu versanţii vestici ai munţilor Oaş şi Gutái care o încadrează pe laturile de est şi sud-est şi cu ramificaţiile vestice ale Munţilor Oaş. Ea are o suprafaţă de 614 km2 şi se extinde mai mult spre sud şi est, în Bazinul Turului şi pe văile principale ale acestui râu. Limita de nord a depresiunii Oaş este bine definită şi taie transversal bazinul superior al Lechincioarei, care cuprinde Valea Mare, Valea Semănăturii, şi Valea Lechincioarei. La sud, depresiunea Oaş este mărginită de ramificaţii vestice ale Munţilor Gutái, care se prelungesc sub forma unor culmi domoale. Spre vest, ea prezintă o serie de porţi largi de legătură cu Câmpia Someşului, urmărite de cursurile apelor Taina şi Tur. In ansamblu, Depresiunea Oaş prezintă altitudini maxime de 400-450 metri, în zona cea mai înaltă, aflată la periferia nordică, sudică şi estică, corespunzând piemonturilor înalte, intens degradate şi altitudini minime, sub 200 metri, în zona joasă a principalelor râuri: Lechincioara, Tur şi Taina. Altitudinea medie este de 200-220 m. Ea aparţine piemonturilor propriu-zise şi câmpiilor piemontane Pentru perioada la care ne referim, cu mici şi neînsemnate excepţii, toţi românii aparţin bisericii greco-catolice. Este ştiut, însă, faptul că în aceste zone au existat sate întregi de confesiune ortodoxă (Călineşti, Racşa). In trecerea la unire a oşenilor, episcopia de la Munkács pare să fi avut un rol important. Doar la Lechinţa se păstrează biserica de lemn, ridicată în 1735. In pereţii ei exteriori sunt bătute mici cruci de lemn. S-a explicat că, deoarece crucile de la morminte putrezesc, se bate o astfel de cruce, pentru a se păstra, totuşi, o pomenire a mortului. Sărbătorile sunt ţinute cu sfinţenie. în privinţa moralităţii, situaţia nu este din cele mai fericite. Satele gem de concubinaje, de „copii din flori” şi această situaţie se datorează, în parte, admiterii cu mare greutate a divorţului de către biserica greco-catolică. Acest lucru exaspera pe unii în aşa măsură, încât erau în stare să recurgă la orice mijloace pentru a ajunge la despărţire, chiar până la a răspândi în sat vestea şi a încerca să o dovedească, precum o femeie din Moişeni, că bărbatul ei este strigoi1. Pentru a înţelege mai bine particularităţile fenomenului studiat, trebuie prezentate şi câteva date despre localităţile alese pentru acest studiu de caz: satele Vama şi Călineşti. în cadrul Ţării Oaşului, prima menţiune despre Vama este din 17 noiembrie 1270, aceea din scrisoarea regelui Ştefan. Aşezată în sudul regiunii, la poalele munţilor, Vama este un sat mixt româno-maghiar, la marginea şoselei care leagă Satu Mare de Sighetu Marmaţiei. Din şosea pornesc câteva uliţe care se întretaie, apoi uliţe paralele cu şoseaua. Ca fundal se profilează Munţii Gutâiului spre Baia Mare. în afară de munca în mine şi în pădure, se mai practică şi agricultura, iar câţiva dintre locuitori sunt olari, meşteşugul fiind bine cunoscut, căci ceramica de Vama este vestită. Situat în partea de vest a depresiunii Ţării Oaşului, satul Călineşti este un perimetru plin de surprize arheologice. Natura vulcanică a depresiunii este evidenţiată de cercetările geologice din zona Călineştiului. Acestea au condus la concluzia că şi zona aflată în discuţie a fost, în trecut, zguduită de puternice erupţii. 1 Ion Muşlea, Cercetărifolclorice în Tara Oaşului, în Anuarul Arhivei de Folklor, “Cartea Românească', p. 120. Satu Mare - Studii şi comunicări (Seria II Istorie-Etnografie-Artă), nr. XVII — XXI, 2000-2004
