Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
40 Blanka Sidonia Gorun suveranului de reglementare a noii problematici „greceşti”, specifice unei regiuni mai vaste şi nu numai sătmărenilor ori celor din Debreţin, precizând chiar în primele rânduri ale diplomei că privilegiul se referă la toate regiunile din Ungaria Superioară (= Slovacia de astăzi) pe care le stăpânea încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, fidelium nostrorum graeci ritus negotiatorum in partibus regni nostri Hungáriáé Superioribus degentium. Alt indiciu că acesta a fost o reglementare generală ar fi subordonarea administrativă a tuturor “grecilor”, indiferent de locul de rezidenţă, Cămării Scepusiense, singura autoritate administrativă a statului existentă în acea vreme şi care reprezenta voinţa imperială în întregul spaţiu din Ungaria Superioară şi Partium. Toate acestea ne fac să credem că a existat un privilegiu principal acordat „grecilor” stabiliţi după căderea sub turci a cetăţii Oradea (1660) în aşa numita Ungarie Superioară, adică a teritoriului administrat de Cămara Scepusiensă cu centrul la Zips şi care apoi a fost particularizat pentru centrele comerciale mai importante în care au locuit şi „greci”. Cel puţin expunerea lui Szirmay este formulată în acest sens, dar - din păcate — nu a publicat textul diplomei pe care a avut-o în faţă9. Prevederile privilegiului leopoldin acordat “grecilor” sătmăreni conţine, în linii mari, reglementări ale condiţiilor de stabilire a lor în cele trei localităţi specificate. în linii mari, aceştia au primit permisiunea de a se stabili în cele trei aşezări, dreptul de a cumpăra acolo bunuri imobiliare şi de a comercializa mărfuri “turceşti”. Dar din punct de vedere administrativ, ei au constituit comunităţi separate de comunităţile locale: “grecii” sătmăreni depindeau de autoritatea Cămării Scepusiense, fiind obligaţi să plătească acesteia — în schimbul asigurării siguranţei lor — 200 de florini anual10. în schimb, au trebuit să alcătuiască comunităţi unitare, şi să accepte între ei şi pe “grecii” care eventual se găseau acolo înainte de 1661, dar şi pe cei care nu erau de origine nobilă. Autonomia comunităţii “greceşti” este subliniată de prevederea că judele “grec” judeca toate pricinile şi neînţelegerile ivite dintre ei, iar forul de apel nu era judele — primar local, al oraşului respectiv, ci Cămara Scepusiensă, căreia trebuiau să i se înainteze toate contestaţiile în schimbul unei taxe de 24 florini. Autorităţile locale puteau interveni juridic numai dacă un membru al comunităţii “greceşti” avea vreo pricină cu un nobil, iar atunci dreptul de judecată aparţinea forurilor judiciare ale comitatului şi nu ale oraşului. în principiu, cu toţii erau obligaţi să respecte legile ţării, iar dacă plecau în călătorii de afaceri pe teritoriu “turcesc”, fiecare dintre ei trebuia să informeze nu numai despre călătorie, ci trebuiau să jure că nu vor pactiza cu turcii, nu le vor transporta acestora arme, iar după întoarcerea acasă, erau obligaţi să mărturisească — sub jurământ! — tot ce au văzut sau auzit în cursul călătoriei de afaceri. Ceea ce confirmă că negustorii “greci” au fost folosiţi cu adevărat de autorităţile imperiale ca spioni. O prevedere curioasă, dar şi semnificativă, care ilustrează lipsa de încredere a autorităţilor în noii supuşi, însă şi slaba lor legătură cu noua patrie, pe care nu au considerat-o ca definitivă, este interdicţia de a-şi duce pricinile în faţa unui for judiciar “turcesc”, de a contesta în faţa forurilor judiciare turceşti deciziile unui judecător de pe teritoriul Imperiului austriac! în principiu, nu există nici o interdicţie privind mărfurile comercializate. Dar dacă acestea proveneau din “Turcia” - a se înţelege toate ţările aflate sub stăpînire turcească, inclusiv Moldova, Ţara Românească, Serbia etc. - atunci erau obligaţi să plătească vama obişnuită (art. 3). Această măsură nu a fost neapărat îndreptată împotriva comerţului pe care l-au promovat aceştia şi nici una de apărare a negustorilor locali, ci mai degrabă o protejare a mărfurilor autohtone de concurenţa mărfurilor străine, idee cât se poate de modernă, dacă avem în vedere epoca în care a fost aplicată. Ultimul articol — al 12-lea — al privilegiului se referă la viaţa religioasă a comunităţii “greceşti” care putea să aibă un preot propriu, dar care trebuia să fie unit cu Biserica romană şi să aparţină de autoritatea spirituală a episcopului de la Muncaci, principala autoritate eclesiastică de rit greco-catolic care a patronat întreaga regiune. A fost, fără îndoială, o măsură în cel mai autentic spirit al Contrareformei, care a prefigurat evoluţia ulterioară a politicii eclesiastice a Curţii imperiale vieneze atât în Partium, cât şi în Transilvania. Nu întâmplător, primul gest de unire a unor comunităţi de rit grecesc din zonă a avut loc în 1 mai 1690, tocmai în Satu Mare. Cel de-al doilea privilegiu leopoldin care priveşte comunitatea “greacă” sătmăreană este datat 10 octombrie 169511 şi este regestat în volumul respectiv din Uber regius ca fiind Vrotectionales pro privilegiate oppido Zathmariensi contra graecos et rascianos mercatores. Cum afirmă şi regestül, de data aceasta împăratul Leopold I a 9 Szirmay, op. cit., p. 180 al 81. El vorbeşte, pe de o parte, de un privilegiu acordat negustorilor greci de pe teritoriul Cămării Scepusiense şi, pe de altă parte, de un altul acordat sătmărenilor. Dar compararea conţinutului celor două privilegii şi pentru Mindu, Satu Mare şi Kalló, respecdv Debreţin, indică foarte clar că prevederile lor sunt similare. 10 Art. 5 l-a obligat pe judele grecilor să depună jurământ de credinţă în faţa Cămării Scepusiense că va fi fidel împăratului şi legilor ţării. Această prevedere limpezeşte raporturile dintre comunitatea greacă şi autorităţile locale, grecii ieşind de sub autoritatea lor, ceea ce a stârnit, cu certitudine, nemulţumirea localnicilor care nu i-au putut controla pe noii veniţi sub nici un pretext. 11 Arhiva Naţională a Ungariei, fond Cancelaria aulică a Ungariei, A. 57, Libri regii, voi. XXIV, p. 1.
