Szőcs, Péter Levente (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria arheologie 17-21/1. (2000-2004)

Studii

Aşezările grupului neolitic Pişcolt în nord-vestul României

Cristian Ci RAC,

Grupul neolitic Pişcolt este un grup cultural care se desfăşoară în nord-vestul României şi care se încadrează în orizontul mai larg al unei civilizaţii cu ceramică pictată (Painted Pottery Culture — PPC). Acest orizont este atestat atât în Transilvania cât şi în estul Ungariei, unde este cuprins sub denumirile de grupul Szatmâr la Kalicz — Makkay, sau cea de cultura ceramicii liniare a Alföld-ului (AVK) la N. Kalicz, Esztár, precum şi în Slovacia, cuprins sub denumirile de cultura ceramicii liniare est-slovace la L. Hajec, Vel’ke Raskovce la Vizdal, grupul Kopcany şi Kopuşany la Siska (mai demult Bükk pictat), iar pentru Ucraina Subcarpatică grupul Diakovo la Potushniak (Potushniak 1995—1996, p. 37—39; Potushniak 1999). Pentru teritoriul României, acest grup a fost cuprins în Complexul Cluj — Cheile Turzii — Lumea Nouă — Időd (CCTLNI) şi a fost definit ca o civilizaţie a neoliticului dezvoltat, format din grupe cu aspecte culturale înrudite. Grupul Pişcolt se încadrează cronologic la nivel Vinca A2/A3 — B, contemporan cu grupele Cluj — Cheile Turzii — Lumea Nouă (Maxim 1999, p. 69; Lazarovici — Németi 1983, p. 23).

Grupul Pişcolt a fost definit pentru prima dată sub denumirea de cultura Ciumeşti, de E. Comşa, pe baza colecţiei Kovács şi a sondajelor de verificare efectuate la Ciumeşti — Berea (Comşa 1963, p. 477^184; Comşa — Nanasi 1972, p. 11; Păunescu 1963, p. 465M75), fiind stabilite, în primul rând, pe baza clasificării tipologice a ceramicii, două faze evolutive: prima, mai veche, surprinsă la Berea I şi alta, evoluată, caracterizată prin mai multă ceramică pictată la Berea IX (Comşa 1987, p. 32). Acestor materiale li se adaugă cele de la Săcuieni — Horo, clasificate tipologic pe trei lotun (Comşa — Nánási 1971; idem 1972). In urma a numeroase noi descoperiri, cultura Ciumeşti a fost redefinită de către Gh. Lazarovici drept grupul Pişcolt, deoarece cele mai reprezentative şi mai numeroase materiale au fost descoperite la Pişcolt şi nu la Ciumeşti (Lazarovici — Németi 1983, p. 36). In urma unor descoperiri de genul celor de la Sântandrei, Oradea, Săcuieni, Vărzari, şi care prezintă bune analogii cu cele de la Ciumeşti, Berea, Pişcolt, Tiream, Doina Ignat a propus denumirea de grupul Sântandrei — Oradea — Săcuieni — Vărzari, argumentându-şi propunerea prin existenţa unui grup Pişcolt la nivelul epocii bronzului, fapt care, potrivit autoarei, ar putea crea confuzie (Ignat 1987, p. 46).

Originea acestui grup cultural se află în fondul vechi starcevian, peste care se suprapun elemente noi, de tip vincian, caracterizate prin policromie, contribuţia manifestărilor de tipul celor de la Szolnok — Szanda, Öcsöd — Kitiro, Kötelek, Tiszavalk — Négyes (Kalmar 1999, p. 75) şi într-o mai mică măsură elemente aparţinând orizonturilor anterioare, de tip tardenoasian. Neolitizarea zonei avută în vedere se produce la nivel Starcevo — Criş IIIB — IVA, realizându-se prin pătrunderea purtătorilor culturii Criş în zona Careiului — dinspre Sălaj, prin Valea Bereteului, Valea Ierului şi poate, prin culoarul Crasnei (Németi 1999, p-19). Astfel de aşezări de tip Starcevo — Criş avem atestate la Sălacea, Tarcea, Voievozi, Văşad, Pişcolt, Berea, Urziceni, Tăşnad etc. Pătrunderea acestora este determinată de importanţa obsidianei în econonomia acestor comunităţi, astfel de nuclee fiind descoperite la Căuaş şi Urziceni (Németi 1999, p. 19).

Existenţa unor fragmente ceramice ornamentate cu ciupituri şi cu buza marcată de o incizie (tip Lippenrand), ciupituri pe o pastă cu mâl de aspect liniar, a unor forme tronconice sau bitronconice cu acelaşi tip de buză, a unor tipuri de picioare de cupă sau a unor urme de pictură demonstrează existenţa unei evoluţii spre un grup cu ceramică liniară şi pictată având elemente genetice de orizont Starcevo — Criş IVA — Vinca A2. Această evoluţie semnalată la Berea I este socotită o etapă de formare a ceramicii liniare timpurii şi a unui grup cu ceramică pictată în această zonă, paralelă fiind cu evoluţia fazei Starcevo — Criş (Lazarovici — Németi 1983, p. 26).

In ceea ce priveşte aportul comunităţilor locale, tardenoasiene, la geneza acestui grup, acesta este sesizabil prin caracteml microlitic al materialului litic. Astfel de comunităţi sunt atestate în nordvestul României, unde, în zonele de dune de lângă Ciumeşti s-au descoperit resturi de sălaş tardenoasian, caracterizat prin unelte microlite specifice, lucrate în principal din obsidiană. Este vorba de grupuri de vânători nomazi care, prin tipurile de utilaje litice descoperite la Ciumeşti, fac parte dintr-o variantă a culturii tardenoasiene din Europa Centrală (Comşa 1987, p. 26).

Spaţiul acestui grup cultural pe teritoriul României este relativ bine delimitat de existenţa unor staţiuni pe spaţiul cuprins între Valea Turului şi Crişul Repede (Maxim 1999, p. 76), respectiv pe

Satu Mare - Studii şi Comunicări, Seria Arheologie, XVII—XXI/1, 2000—2004