Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)

Etnografie

364

1840-1849 când în întreaga ţară a fost mare epidemie de holeră, precum şi între anii 1880- 1886, şi între anii 1914-1919. Cunoscându-se în popor gravitatea şi răspândirea acesteia era inevitabilă şi nevindecabilă, care în multe cazuri bântuia simultan cu o altă boală tot aşa de urâtă şi periculoasă denumită „ciumă“, despre care vom vorbi mai jos, şi măsurile ce au fost luate de către autorităţile locale în acest sens. Primăria şi biserica trebuiau ca să fie primele în luarea unor măsuri, printre care era şi aceea că, în fiecare cimitir s-au construit barăci denumite „casa morţilor“, unde persoanele bolnave erau duse în acea baracă punându-li-se aşternut din paie de grâu sau secară şi bolnavii erau aşezaţi pe acel aşternut să zacă acolo zilele pe care le mai aveau de trăit. Bolnavii care nu erau în stare prea gravă îi îngrijeau pe cei mai bolnavi ca ei. Ceaiurile şi mâncarea acestora era dusă de persoane sănătoase până la apropierea casei morţilor, unde erau lăsate jos şi cei care erau mai în putere veneau şi o luau din locul stabilit. Apoi, o împărţeau între ei, cei care mai aveau puţină

vlagă de viaţă^3

La Vama. „casa morţilor“ era construită de 6/6 m pe punctul cel mai înalt din cimitirul de sus. Pe partea dreaptă a potecii care, de sute de ani străbate cimitirul acoperit cu copaci de stejar seculari, unde pe o vatră liberă era construită acea casă, mortuară în care-şi petreceau bolnavii ultimele zile ale vieţii lor2® Nu se cunoaşte dacă erau îngrijiţi în mod special de către cineva, se ştia doar că, în cazul deceselor erau luaţi de către persoane sărace plătite pentru aceasta, le săpau groapa şi-i înmormântau. Ceremonia religioasă pentru ei se făcea la Biserică în cadrul unui grup restrâns de credincioşi. Gropaşii odată cu înmormântarea morţilor îşi distrugeau şi hainele, fie prin ardere, fie că le îngropau odată cu morţii. Apoi primeau altă îmbrăcăminte prin grija preoţilor în felul acesta se presupunea că contaminarea a fost evitată33.

O altă boală soră bună cu holera era „ciuma“, care însemna „umflătură“, foarte periculoasă, epidemică, primejdioasă şi contagioasă, caracterizată prin umflături pe piele, prin inflamarea ganglionilor şi desfigurarea feţei. Datorită acelor consecinţe năprăznice, ciuma era considerată încarnată fizic într-o femeie urâtă şi rea, gârbovă cu păr lung până la pământ, cu nas coroiat şi gură mare, care trăia în pădurea din apropierea satului şi în mânia ei venea şi secera vieţile omeneşti unde familii sau parte din familii erau bântuite de mânia ei şi trecute pe celălalt ţărâm.

în durerea lor de jale, se aduna un sobor de femei bătrâne văduve ale satului şi se hotărau ca să facă „cămaşa ciumei“, care trebuia lucrată de seara când apăreau primele stele pe cer şi până-n zorii zilei, când trebuia să fie terminată şi dusă ciumei, ca răsplată pentru a scăpa satul de la dezastrul pieririi. Se adunau la o casă cele nouă femei, care duceau cu ele furcă şi fuior pentru tors. Se străduiau apoi ca să îndeplinească toate fazele prelucrării fuiorului până la faza finită de transformare în pânză; torceau, răşchieau, depănau, urzeau firul, şi apoi teşeau pânza pe care urgent o tăiau de pe sulul de la război. După aceea coseau apoi „cămaşa ciumei". Când era gata, cele nouă femei în procesiune o duceau la cea mai apropiată mejdă de hotar dintre două sate. Alegând un loc cu vegetaţie şi mai puţin luminiş pe unde se credea că picior omenesc nu poate străbate cu uşurinţă şi era predestinat pentru plimbările ciumei. Cămaşa era pusă pe un boschet sau atârnată de un pom, astfel ca ciuma trecând pe acolo să o vadă şi să o îmbrace, ca drept răsplată să se îndepărteze de satul lor şi să nu mai semene moarte în rândul populaţiei. Se zicea că, ciuma găsindu-şi cămaşa, când o îmbrăca zbiera amarnic că nu va mai putea duce suflete din acel sat. Crezul era acela că, ciuma apoi se retrăgea în pădure primindu-şi numele „fata pădurii“, în acest mod era rezolvată povestea ciumei şi cu măsurile luate era de acord întreaga populaţie. Deci aşa se ducea lupta colectivă împotriva ei, măsură despre care lua cunoştinţă întreaga populaţie a satului. Dacă se observa o ameliorare în satul unde bântuia ciuma după trimiterea cămăşii, vestea mergea ca fulgerul şi procedau şi alte sate la fel31.

O altă boală epidemică era „vărsatul negru sau mare“ (variola sau scarlatina) care