Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Etnografie
351 despartă de mama ei, băieţii mici, îmbrăcaţi în alb, parfumaţi, veneau să ia fata, ea se agăţa de gâtul mamei sale plângând şi spunea că nu voieşte să se despartă de ea; se prefăcea că numai cu sila va fi scoasă din casă“55, iar la Atena fetele cereau permisiunea Dianei de a se mărita56. Am mai surprins încă reminiscenţe ale obiceiului de a se aşeza mireasa de către mire, ia sosirea în casa acestuia, pe o blană de oaie, şi de a-i da caierul şi furca în mână. Obiceiul este străvechi şi este identic cu forma descrisă de Eugene Fouriere, ca specifică pentru români57. Observăm că la muntenii păstori din ţara noastră se obişnuieşte să se pună cu această ocazie şi bani sub pielea de oaie. Informatorii explică practica drept o plată pentru ţesutul şi respectiv torsul fibrelor animale. Este deci, un specific local care completează informaţiile despre români. Nu este exclus ca această adăugire să fie ulterioară. La cununia religioasă se puneau bani sub covorul pe care stau mirii în timpul slujbei, aşa cum aflăm din izvoarele de epocă, că s-a întâmplat şi la una dintre căsătoriile lui Ştefan cel Mare. Explicaţia constă în dispreţul faţă de avere, în acest moment solemn şi dovada preţuirii alesului, respectiv a miresei. Tot în timpul cununiei, în momentul în care se înconjoară masa şi se cântă „Isaiia dănţuieşte“ rudele şi prietenii aruncă după tinerii însurăţei cu grâu, bani, bomboane. Este şi aceasta un obicei străvechi, cunoscut încă din perioada în care ceremonia nunţii se rezumă doar la un ospăţ şi presupunem că banii şi bomboanele nu sunt decât un substitut al poamelor şi nucilor aruncate în antichitate cu această ocazie56. III. Banii la înmormântare Pornind de la credinţa că în drum spre lumea cealaltă sufletul are de făcut faţă aceloraşi bucurii şi necazuri ca şi pe pământ, credinţa care, aşa cum vom vedea în documente, este precreştină, neamurile mortului iau anumite măsuri pregătitoare. Folclorul codrenesc surprinde gândurile pe care şi le făcea omul în anumite momente. Un vers din Solduba glăsuieşte: „ - Staţi voi fraţi şi ne-ntrebăm Care ce moarte avem? La cel mic i s-a venit, Fie-i moartea de cuţit, De cuţit fără rugină Să moară-n ţară străină. Şi mă duc la maică mea, Şi văd ce-a zice şi ea, - Să văd cu păs m-a jelit, Ori cu banii m-a plătit?“5^ îi pun bani în buzunar, pe piept şi pe ochi. Explicaţiile sunt următoarele: banii pe ochi împiedică pe mort să vadă pe cine să mai ia. Nu am găsit încă explicaţia pentru această parte a ţării şi nici chiar pentru această zonă, a lumii, cu atât mai mult cu cât am insistat asupra ei, întrucât este cunoscută credinţa despre nemurirea sufletului şi cu cât la strămoşii noştri nu a existat teama de moarte. Ştim însă că la evrei se obişnuia încă din antichitate, obiceiul păstrându-se până în prezent, să se pună cioburi de ceramică pe ochii mortului cu acest scop. în cazul de faţă este vorba despre un obicei străvechi, cunoscut unor popoare încă din perioada premonetară şi transmis din generaţie în generaţie cu ajutorul banilor, care substituie ceramica. Cercetările de teren vor trebui să aprofundeze această problemă. Deocamdată amintim observaţiile noastre care ne-au permis constatarea că într-adevăr, dacă se aplică mortului pe ochii deschişi o monedă, aceştia se închid datorită, desigur, răcelii relativ persistente a metalului. Nu este exclus ca practica să fi urmărit acest scop estetic, deoarece sunt puţini informatori care cunosc credinţa amintită. Socotim demne de luat în consideraţie şi observaţiile unor informatori care, chiar dacă nu sunt din zonă de care ne
