Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Etnografie
352 ocupăm, ele prezintă interes şi pentru noi în sensul că ne permit explicarea fenomenului. Ni s-a relatat că este normal ca unii oameni, şi în special paznicii, pescarii şi vânătorii, să moară cu unul sau amândoi ochii deschişi, aceasta fiind cauzată de specificul muncii lor. în buzunar sau la deget se pun bani pentru ca să aibă mortul „de drum“ sau „de punte“®®. Problema punţii şi al vămilor al căror număr diferă pe teritoriul ţării noastre, nu de la zonă la zonă, câteodată chiar de la informator la informator, crezându-se că sunt trei, şapte, nouă, 12, 24, sau 44 de vămi. Pentru noi prezintă interes faptul că acestea nu sunt altceva decât o formă de reflectare şi de păstrare a credinţei despre trecerea sufletului de către Kharon peste Styx. Credinţa despre existenţa altei lumi la care trebuie să ajungă sufletul, a generat din antichitate dictonul „daci nemuritori“. Zalmoxis, care, după Herodian®1, se mai numea şi Zalmoxis şi Salmoxis®2, iar după Porphyrios însemnează bărbat străin®®, şi-ar fi construit o casă sub pământ®4 şi conform practicii atribuite şi altor profeţi, ar fi reapărut după patru ani. De atunci geţii - ca dealtfel şi terizii şi crobizii - spuneau că „cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor reîntoarce“. O reminiscenţă a acestei credinţe poate fi considerată şi numirea de sălaş®®, deci de locuinţa sezonieră, adăpost temporar pentru sicriu, alături de copârşeu®®. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc, ca şi cum mortul se va reîntoarce®7. Pentru a demonstra vechimea şi răspândirea obiceiului, amintim că şi vechii finlandezi credeau în existenţa împărăţiei subpământene a morţilor condusă de zeul Mana®®, care se mai numea şi Manalainen®®. Notăm de asemenea, că şi păstrarea obiceiului de a fi purtat mortul pe diferite străzi şi uliţe, pe la rude şi cunoscuţi, pentru a-şi lua adio, este străvechi, fiind cunoscut şi sciţilor. De obicei el se păstrează sub forma a trei sau nouă odihni. în Clisura Dunării am întâlnit însă până la 72 de stări. în comuna Sotânga, jud. Dâmboviţa am fost martorii unor discuţii între preot şi minerii care-l însoţeau pe defunct. Preotul n-a vrut să facă mai multe stări, deoarece minerii nu au considerat necesar să plătească în mod special stările pentru acest obicei pe care-l considerau normal. Exemplul citat ne demonstrează capacitatea anumitor autorităţi de a înlocui sau schimba pe cale administrativă anumite obiceiuri. El ne demonstrează în acelaşi timp şi capacitatea poporului de a păstra neştirbite anumite obiceiuri străbune. Pentru zona de care ne ocupăm, reţinem cu deosebire forma sobră, probabil cea arhaică, a obiceiului. Notăm că, cu această ocazie, cei care-l însoţesc pe mort aruncă bani în locul pe care acesta a stat în timpul odihnei, explicaţia fiind drept o plată adusă pământului. Reţinem perpetuarea obiceiului sub ochii preotului, care rămâne neputincios în faţa tradiţiei. Andreiciu loan din Solduba, cantor, a relatat unor folclorişti următoarele: „Când intrăm în cimitir se face evanghelia. După ce termină popa evanghelia, eu încep să cânt asta până la groapă. La intrare, se face o oprire, se pune mortul jos, dus pe nişte ruje, se face o staţiune şi popa face evanghelia, după evanghelie, eu cantorul, cânt versul ăsta. Dacă poporul îl ştie, îl cântă cu mine. Popa nu-l cântă“. Nu considerăm necesar să redăm tot textul. Ne vom mărgini numai la pasajul care ne interesează: Cântaţi, clopote, cântaţi, Iar voi cu toţi lăcrămaţi. Cântaţi clopote-n tărie Trista mea călătorie7® Concluzii Am prezentat rolul banilor în riturile de trecere, în zona Codrului, aşa cum ne sunt cunoscute în stadiul actual al cercetărilor. Pentru înţelegerea lor am ales însă material semnificativ din alte părţi ale ţării, precum şi material privind practicile respective la diferite popoare. în sfârşit, am apelat la istoria veche, pentru a da studiului nostru şi un caracter paleo-etnologic. în felul acesta am reuşit credem, să demonstrăm, credem, vechimea
