Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Etnografie
ETNOGRAFIE Sărbătorile anului şi vârstele omului Daniela Oltean Era firesc ca un popor care s-a format şi a trăit aproape în totalitate la sat, vreme de două milenii, să fie mult mai apropiat de ciclurile anului, determinate de schimbarea poziţiei Soarelui pe cer, decât orice alt popor care a avut şansa să beneficieze de spaţiul închis al unei cetăţi sau al unui oraş. Dacă societatea occidentală se rupe treptat de contactul direct cu natura prin ampla înflorire pe care au avut-o acolo oraşele, începând cu sec. IX în schimb, românii nu numai că au avut de înfruntat o continuă teroare a istoriei, dar chiar mai mult: au fost sub vreme, au depins mai mult decât oricare popor de vârstele anului. Dacă sărbătorile occidentalilor rezidă în esenţa lor în latura de carnaval pe care o poartă, sărbătorile româneşti scot în evidenţă atât prin număr, cât şi prin modul lor de manifestare o formă de vieţuire prin excelenţă vegetativă. Bâlciurile şi sărbătorile ce derivă din ţinerea târgurilor, la români, au pătruns abia acum două secole şi nu au nici pe departe ponderea ce o deţin sărbătorile legate de ciclurile anului. Dacă Occidentul glisează undeva pe o poziţie mediană, între natură şi om, în ce priveşte ancorarea lui în substanţa vieţii, de aici derivând şi aspectele eroice sau erotice ale sărbătorilor sale, Europa Orientală, în speţă România, putem spune fără a greşi, că beneficia până acum un secol sau două, de îmbinarea elementelor de microcosmos şi de macrocosmos în cadrul sărbătorilor sale. Mircea Eliade vorbea în multe din cărţile sale de „creştinismul cosmic“ românesc, iar Blaga de o întrepătrundere perfectă în orizontul culturii noastre a elementelor stilistice orizontale cu cele verticale. Pornind deci de la aceste consideraţii vom folosi în cele ce urmează metoda inductivă, presupunând din capul locului că viaţa omului are clare similitudini cu viaţa satului, similitudini reflectate în sărbătorile româneşti. Vom constata astfel că anul, personificat adeseori în ipostaza lui Crăciun, a Turcii, etc. are în alcătuirea sa toate cele trei trepte ale devenirii specifice omului: naşterea, căsătoria, moartea. Sărbătorile vârstelor omului au în alcătuirea lor aceleaşi elemente ca şi sărbătorile anului. începem aşadar cu sărbătorile începutului de an, numite de noi sărbătorile naşterii. Acest ciclu cuprinde: Crăciunul, Sf. Vasile, Bobotează, Sâmpietrul de Iarnă, sărbători ale anului ce au în alcătuirea lor aceleaşi elemente pe care le posedă şi sărbătorile vârstelor omului: naşterea, purificarea, precum şi elemente oraculare. în scenariul Crăciunului se întâlnesc mai multe personaje, care în decursul secolelor şi ale diverselor influenţe exterioare, şi-au schimbat sensibil funcţiile. Astfel, Crăciunul dintr-un personaj al noului (etimologic) se transforma după intrarea în scenă a creştinismului. într-un individ care moare exact pe data de 25 decembrie, dată când se naşte noul Mediator în raporturile oamenilor cu Dumnezeu. Din cauza acestei substituţii, care a determinat sensibile oscilaţii privind funcţia atribuită vechiului Crăciun, elementul vechiului este plasat cu siguranţă asupra Turcei. Dacă Crăciun moare sau nu pe 25 decembrie, în schimb, putem spune cu siguranţă că Turca moare în jurul acestei date. Oricum, soţia lui Crăciun, Crăciuneasa, se transformă într-o moaşă bună care o asistă pe Maica Domnului la naştere, împotriva a tot ce relatează Evangheliile, chiar şi a celor apocrife: „Crăciuneasa s-a dus de a moşit-o pe Maica Domnului“ (1,109). Există credinţa, în nenumărate părţi ale ţării, că numai moaşele au dreptul de a lua copiii nou născuţi în mână, deoarece ele sunt urmaşele Crăciunesei, şi care ca şi aceasta au
