Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
272 20 seriile şi artele, au concentrat în mănăstirile benedictene proiectarea, executarea, pregătirea ustensilelor, a învăţăceilor, manualelor şi atelierelor auxiliare, care ajută construirea şi susţinerea economică a bisericilor. Mănăstirea (abaţia) benedictină de la Cluny în sec. al X-lea a cucerit pentru eclezie o putere politică mai mare precum aveau regii în epoca respectivă. A doua renaştere laică s-a petrecut în Achen, capitală, unde s-a instalat curtea regală a lui Carol cel Mare. Au „renovat“ tradiţiile clasice romane, în arhitectură şi sculptură, formându-se stilul romanic. In ornamentică şi pictură domină încă arta bizantină, contaminat cu tradiţiile locale. Conducerile benedictine ale marilor şantiere de construcţii bisericeşti folosesc forţa de muncă laică, organizaţi în corporaţii, instruiţi în meserii, unii dintre ei s-au stabilit în oraşele hanza, acei meserişi, care au obţinut libertăţi civice (burgheze) şi împreună cu conducătorii lor aristocraţi, au înfiinţat şcolile şi universităţile laice în Est- Europa, unde învăţământul în limba maternă locală a preluat funcţia şcolilor latine eclesiastice. La construcţia bisericilor romanice foloseau tipul bazilicii romane (fără navă în cruce) a cărei structuri l-am descris. Suprafaţa navei centrale era limitată de deschidere, acoperită cu tavan din grinzi de lemn, iar când au mărit suprafaţa de adăpostire, foloseau arcuri şi boltiri de cărămidă, greutatea cărora împingea puternic zidăria laterală, trebuia susţinut cu câte o navă laterală şi cu o zidărie foarte groasă, ajungând la aspectul greoi al unor cetăţi. La biserica Sf. Denise şi Sens din Amiens (28.24/29.225/11) constructorii benedictini ai abatelui Suger au început folosirea nervurilor de piatră la boltiri, greutatea cărora se sprijinea pe stâlpi şi putea fi oprit împingerea laterală, cu contraforturi. Boltirea uşoară de cărămidă şi zidăria nepotantă aveau avantajele deja descrise, care permitea mărirea şi înălţarea spaţiului interior ale bisericii. Sculptura, care ornamenta faţada exterioară ale bisericii gotice din Chartres. Amiens, Reims, Nauburg, Strassburg, în sec. XII—XIII, a ajuns la un realism matur, depăşind pictura, care stagnează în schemele bizantine şi în canoanele tehnice descrise în sec. XI—XII de către călugărul benedictin din Hildeshaim, Teofilus, în care a fost descris şi progresul în metoda pictării icoanelor în ulei, pe baza cărora abia în anul 1400 au realizat renaşterea laică, realistă în pictură fraţii Van Eyck au ajuns la maturitatea şi au depăşit sculptura gotică. Pictura lui Ducio — legat sever de iconografia bizantină — modela cu nişte culori închise, transparente. Giotto — descris de Cennini — a înlăturat culorile schematice, folosind toată gama în trei tonuri acoperitoare, făcea colorit şi modelaj mai real, desenând detalii după natură. Alberti L. B. în anul 1436 transmite în Italia elemente din metoda lui Van Eyck, modelarea cu albul (bianchegiare ... relevuzi) extinse până la reflexe, la „sclipiri“, (fulgorem) /29.55/ pictura contemporană italiană încă nu a depăşit maturitatea realistă ale sculpturii lui Pisano Giberti şi Donatello (Lazarev). Reînvie tradiţiile ,,mimesis“-ului realist când declară nesatisfăcător imitarea naturii: „ . . . să nu se mulţumească să redea întocmai ca în realitate ci le va dărui frumuseţe aparte“. /30.71/. Se pronunţă contra concepţiei pictorilor de gen, copierea naturii la unii pictori greci, unde „uimirea“ se obţine cu îngrămădirea cât mai multor detalii: „...oferi mai curând
