Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
21 273 graţie celui ce priveşte, decât uimire, datorită unei vădite şforţări." /30.59/, Recomandă: „ ...sârguinţa îmbinată cu iuţeală", precum şi „ .. . este mai folositor să ne instruim în ceea ce priveşte relieful decât în materie de desen" /30.74/. Deci continuitatea picturii tabloului îmbinat cu „alia prima, prima mano", schiţat, aplicat în plin în barocul italian, când a reuşit lui Caravaggio ca pictura de gen să fie acceptabilă italienilor prin frumuseţe şi ordine. Renaşterea laică în Italia a fost o ruptură de la pictura eclesiastică bizantiană (Dante scria că Giotto a depăşit pe meşterul său Cimabue) şi se depărtează de „grosolănia“ gotică („Grecii e gotti goffi“) reînvie tradiţia realistă vie ordonată, ideală a grecilor încât şi în pictura eclesiastică apare viaţa actuală a italienilor, pentru aceasta a fost considerat naşterea realismului modern burghez. Rinucini descrie în anul 1473, şi G. P. Bellori (1672) evoluţia picturii renascentiste italiene, ca depăşirea consecutivă a generaţiilor venite unul după altul, maiştrii şi elevii: „ . . . înălţare şi coborâre constatăm cu artele de la ... Giotto încoace, propăşiseră treptat de-a lungul a dousute cincizeci de ani, au început curând să coboare...“ (31.210) şi G. Vasari crede la fel (31.203). Leonardo da Vinci scria: „... E un elev de nimic acela care nu întrece maestrul", dar tocmai el nu a avut elev care l-a întrecut. (31.34). In culmea renaşterii italiene artişti mari s-au emancipat din breslă, unde până atunci au fost înrolaţi împreună cu alte meşteşuguri. Leonardo şi Michelangelo au reuşit să fie admisă arta ca „faptul minţii" „cosa mentale" (32.27 §). In tratatul său a demonstrat că se poate învăţa despre artă totul unde cunoaştem legi şi definiţii. Perspectiva unifocară a fost rezolvată în anul 1420 de către Brunelleschi şi un matematician, conform geometriei unghiului vizual, descris şi de către Alberti, Leonardo, Piero de la Francesca şi reconstituit de Panofski (28.145) aşa este anatomia, optica culorilor etc. în Academia înfiinţată de el, elevii ascultau probabil numai asemenea disertaţii, fără a participa la demonstrări practice. Michelangelo la elevii săi aleşi din nobilime, nu ţinea lecţii practice, detestă „feminitatea migăloasă" a tehnicii de ulei. Chiar şi Leonardo da Vinci, care a publicat multe invenţii inginereşti, ţinea în taină procedeele tehnice ale picturii. Cu Michelangelo s-a început manierismul — despre care scrie Dvorac —: „ .. . nu-şi au rădăcinile în problemele tehnice, în probleme de atelier...“ (33.454) este o: „eternă luptă dintre materie şi spirit, balanţa înclină spre o victorie a spiritului...“ (31.211). Hauser susţine: „Michelangelo şi Tintoretto cu spiritualismul lor se opun făţiş renaşterii". (34.31) sunt „ ... anticlasice ... antirealiste" scrie Friedländer W. (34.24—25). Tintoretto foloseşte o tehnică de ulei „academică" deoarece a părăsit atelierul şi metodele de pictură a lui Tizian (35.13) peste desenul prealabil făcut, aplică „imprimatúra" transparentă din culoare brună-întunecată, peste care modelează cu culori de ulei alb de plumb, rareori cu tempera, saponificarea este cuza întunecării tablourilor sale. Greco, elevul lui Tizian a reuşit aplicarea ambelor tehnici, fiind la început realist, iar la bătrâneţe excessiv de „spiritualist, neânţeles şi neacceptat, „în secolele dominate de ştiinţele naturii, de gândirea materialistă, de credinţa în cauzalitate şi în progresul tehnic" (31.111). Tizian, 18 — Studii şi comunicări, IX—X
