Radoslav, Doru et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 7-8. (1986-1987)
Istorie
5 273 eînd autori ca Petrik Géza lé numără cu nonşalanţă în rîndul cărţilor ungureşti, pe baza localităţii tipografiei — ceva mai mult, sínt bibliografiate ca ungare chiar şi cărţile româneşti tipărite la Blaj, Braşov, Cluj, Oradea, Sibiu sau chiar ... Iaşi!14 —, lucrul ni se pare hilar şi reprobabil. Bibliografia maghiară nouă a preluat ca bună metoda lui Petrik. 1.4. Quod uni justum, alteri aegum. Oare să fie valabil acest proverb şi în domeniul bibliografiei? Exemplul Bibliografiei româneşti vechi, cu numeroşii autori greci, dimpreună cu o reluare în atenţie a felului cum s-a procedat la catalogarea cărţii ungare, a ispitit în vremea din urmă la redefinirea termenului însuşi de „carte românească veche“. Noua definiţie, schiţată deocamdată pe la diferite reuniuni ştiinţifice de provincie, ar fi: totalitatea cărţilor tipărite pe teritoriul României, de la începuturi pînă la 1830. Tentativa este vulnerabilă din nenumărate unghiuri, dar mai cu seamă din acela care poate apropia noul punct de vedere, de cel al lui Petrik şi al emulilor săi. Respectiv, inserarea în rîndul cărţilor româneşti vechi a tuturor tipăriturilor maghiare şi săseşti ieşite în Transilvania pînă la 1830. Dacă ideea ar fi rămas doar în stadiul de pium desiderium al unor bibliologi rău orientaţi, ea n-ar merita, fireşte, atenţia unei consemnări. Dar există de pe acum şi o întrupare tipografică a ei, în paginile catalogului de carte românească veche, scos la Braşov în 198015. Publicaţia oferă prilejul unei analize in situ a efectelor metodei care se propune: aceea de cuprindere geografică. Ea bibliografiază 262 de unităţi de carte, existente în diferite depozite din Braşov. Din acest număr, doar 56 sínt tipice bibliografiei româneşti, după canoanele consfinţite pînă acum de minţi greu eludăbile, ca Vasile Pop, Timotei Cipariu, B. P. Haşdeu, Gaster, Bianu, Dan Simonescu. Celelalte? Oare s-au descoperit la Braşov 208 titluri de carte românească veche, pe care românii încă nu le cunosc? Nu, ci s-a aplicat în mod mecanic principiul amintit, geografic, după similitudinea procedeului istorico-geografic al bibliografilor ungari. Rezultă etichetarea ca româneşti a 208 cărţi care aparţin în mod evident culturilor maghiară şi săsească din Transilvania: cărţi în limbile maghiară şi sasă, de autori maghiari şi saşi, despre maghiari şi saşi şi, mai cu seamă, în spirit maghiar şi săsesc. Fiindcă ce altceva este cultura, dacă nu ansamblul acelor formáé mentis pe care le îmbracă spiritualitatea unui popor, al unei naţiuni, naţionalităţi? Exemplele sínt, unele, atît de izbitoare, încît orice comentarii devin de prisos. Autori maghiari: Antonius Bonfinius, Daróczi Gergely, Geleji Katona István, Heltai Gáspár, Huszti András, Köleseri Sámuel, Lázár János, Pápai Pariz Ferenc, Szent-Páli Nagy Ferencz, Verböczi István. Cărţi maghiare: Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae . . ., Cluj, 1696, Catechesis. Az az Keresztény Vallásra való tanítás, Cluj, 1698, Decretum Tripartitum, Cluj, 1698, Verböczi István Törvény Könyvének Compendiuma, Cluj, 1701 ş.a. Autori saşi: Johann Heinrich 14 Magyarország bibliographiája [Bibliografia Ungariei], I—IV, Budapesta, 1886, 1890—1892; continuare cu voi. V, Budapesta, 19711. 15 Tipărituri româneşti 1539—1750 existente la Braşov. Catalog, Braşov, 1980. 18 — Studii şi comunicări, VII—VIII.
