Satu Mare. Studii şi comunicări 2. (1972)
Cuprins
8 dului socialist, au căzut peste 100 de morţi şi alte sute de muncitori au fost răniţi (9). Masacrul de la 13 decembrie şi represiunile care i-au urmat nu au putut stăvili însă avîntul revoluţionar al maselor, care a crescut tot mai mult, cuprinzînd zeci şi sute de mii de oameni ai muncii. Furtunoasa dezvoltare a acţiunilor greviste a adus proletariatului român cucerirea temporară a unor revendicări: ziua de muncă de opt ore, repaus duminical, mărirea salariilor, desfiinţarea amenzilor, recunoaşterea sindicatelor şi a consiliilor muncitoreşti şi altele. In cursul luptelor procesul de organizare a muncitorilor creşte într-un ritm vertiginos, incit numărul membrilor partidului socialist ajunge Ia 150.000, iar cei al sindicatelor la 250.000, creîndu-se organizaţii pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Toate acestea au demonstrat intensificarea şi caracterul organizat al luptei proletariatului, voinţa sa de a cuceri, pe cale revoluţionară, drepturi şi libertăţi democratice, de a imprima dezvoltării sociale o orientare corespunzătoare intereselor celor ce muncesc (10). Activitatea organizaţiilor socialiste în direcţia unei asemenea viziuni se intensifică. Partidul socialist se pronunţa atît în documentele programatice, în presă, de la tribuna parlamentului, cit şi în activitatea sa de zi cu zi pentru o Românie fundamental deosebită de cea din ajunul războiului (11). Pe plan ideologic se desfăşoară o intensă muncă de popularizare a ideilor fundamentale ale marxism-leninismului, a principiilor revoluţionare de clasă, în cadrul cărora un rol de seamă l-au jucat „Socialismul“, „Lupta de clasă“, „Fáklya“, „Lupta socialistă“, etc. (12) Secţiunile partidului socialist se pronunţă tot mai clar pentru aşezarea la temelia partidului a principiilor comuniste şi pentru afilierea sa la Internaţionala a IlI-a făurită de V. I. Lenin. Acest fapt a stîrnit mare îngrijorare claselor dominante, care paralele cu o politică concesivă, de reforme, au luat măsuri de înăbuşire a avîntului de luptă al maselor. In acest scop clasele exploatatoare au adus la cîrma ţării, în martie 1920, un guvern de „mină forte“, prezidat de generalul Averescu, care, alături de unele măsuri reformatoare, îndeosebi a reformei agrare, a trecut la acţiuni de îngrădire şi de reprimare a mişcării muncitoreşti. Atacului capitalist desfăşurat pe mai multe planuri, muncitorimea organizată în sindicate şi partidul socialist i-a ripostat cu fermitate printr-o puternică intensificare a luptelor greviste, a manifestaţiilor şi demonstraţiilor de stradă, care, prin greva generală din octombrie 1920, ating punctul maxim, cu un mare ecou în rîndurile opiniei publice (13). Greva generală, ca şi luptele care au precedat-o, au dovedit înalta conştiinţă de clasă şi hotărîrea de luptă a proletariatului din ţara noastră şi, aşa cum a subliniat secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, au scos în evidenţă „necesitatea creării unui partid revoluţionar capabil să organizeze şi să conducă proletariatul în lupta pentru îndeplinirea sarcinilor sale istorice (14). Experienţa grevei generale, deficienţele tactice manifestate în desfăşurarea ei, legate nemijlocit de concepţia reformistă a unor lideri.
