Revista Catolica, 1903 (5. évfolyam, 1-16. szám)

1903-06-01 / 4. szám

REVISTA CATOLICÄ

59

cä acesta l’au rugat cu toatä stäruinta. S. Grego- riu zice, ca priu aceasta au voit dumnezeiescul nostru Invetätor se striveascä ingämfarea orae- neasca, $i se ne dojeneascä aspru, pentru cä de multe-ori ii judecäm pre oameni $i !i stimäm, nu dupä cea ce sunt in fiinta lor moralä, ci dupä averile lor materiale, li cinstim, daca sunt boga ti, ?i- nu ne uitäm oare cum poarlä in sine tipul si aséménarea lui Dumnezeu. Därä Fiul lui D-zeu ne-au invétat cu pilda sa, mergänd la patul ser- vului umilit, dupä ce au refuzat de a merge la fiul Voevodului märet, cä bunurile si bogätiile lumesti nu au nici o valoare, nici o putere ina- intea virtutilor (Homil. in Evang.)

Ci aceasta faplä de invrednicire, acesfe cuvinte dulci ale Mänluitorului, au fost ca o razä de luminä in mintea bunului sutas, prin care i s’au descoperit majestatea, märirea, dumnezeirea lui Is. Christos, ce au fost ascunse sub vélul omenirei lui; si atins de puterea gratiei i! videm dintrodalä, cum il adrnirä, il iubeste pre Christos, si i se inchinä. De acea, surprins si desconcen- tat, räpit de uirnire si de recuno^cintä, de umilintä si de iubire, aslfel gräie^te: ce zici, ce voieijti, o Doamne! Nu pot primi nici cum, nu te las, ca se intri in casa mea! Cine sum eu, case pot primi o onoare ca $i asta! Dacä bunävointa ta me invrednice^te la aceasta, nevrednicia mea me silente se renunt la atäta onoare: »si respunzénd sutádul au zis: Doamne nu sunt vrednic se intri sub acopereméntul meu« (Math. 8.) Dar’dacä e§tr a§a de bún, §i vreai sémi faci gratia aceasta, ce lipsä e se vii tu in persoanä? E destul, se spui un singur cuvönt, §i indalä se va insänetosa feciorul meu! Ce cuvinte, ce vorbire, ce numai din cea mai sincerä umilintä s’au putut na$te! S’au temut, aceasta inimä intru adevér zmeritä, cä nevrednicia locuintei lui va fi spre scädere Oaspétului dumnezeesc. Si a§a au zis mai departe; »cä §i eu sum om sub poruncä, avénd sub biru- inta mea ostasi, si zic acestuia, du-le, si merge, si altuia vino, §i vine, si zic servului meu, fä aceasta. §i face (Mal. 9). Cu aceste au vrut se zicä sutádul, cum esplicä s. Augustin: »dacä eu, carele stau insumi sub porunca mai marilor mei, pot se puruncesc supusilor mei, se me asculte, cum se nu fii ascultat, tu, oh Doamne, carele nu e?ti supus nimenui, carele nu atärni dela nime

si e§ti stäpän preste toate! (Serm. de verb. Dom.) — Prin aceste cuvinte au mai intipuit suta?ul umilintä, frica si cutremurarea inimei credincio- ase, cänd se pregäteste a primi pre Isus Christo:? in s. tainä a Cuminecäturii. Asadarä ?i noi, cänd veim a primi trupul si sängele D. N. J. Chr. in s. tainä a Cuminecäturii, se zicem din inimä, nu numai cu buzele :

»Doamne nu sum vrednic se intri sub acopereméntul casei mele, ci numai zi cu cuvéntul, §i se va mäntui sufletul meu.« Iatä cum s’au (acut sutádul invetätorul cre^tinilor evlaviosi, pentru toate veacurile.

Acest sutas, precum ne invatä S. Joan Gu- rädeaur, prin credinta sa sincerä au meritat se fie cel dintäi dinire cei chemati din pägänetate cäträ lumina adevérului crestinesc. Pentru acea el este, nu numai in ordine istoricä, cel dintäi chemat, dar este capul si idealul tuturor credin- cio^ilor din toate timpurile.

Aceasta ne aratä insu^i Mäntuitorul, cänd se zice, cä auzind märturisirea umilitä a sutasu- 1 ui, s’au mirat! Pentru cä ori-cät de estraordinarä, sublimä, nouä, perfeclä, s’au arétat märturisirea credintei sutasului, n’au putut se destepte uirnire admirare in lsus Christos. Fiind el Intelepciunea netnärginitä, care toate le ?tie ^i toate le vede, nimic nu se poate intempla, nou si nea.steptat, ce se nu cunoascä pe deplin. Apoi-, cum se nu cunoascä d. Christos credinta sutasului, fiind acea lucrarea gratiei lui, a iubirei lui! In fine, toate semnele, ce le-au arétat cu aceasta ocasiune d. Christos, nu au fost semnele celui ce se surprinde §i se mirä, ci au fost lectiuni date de omul carele invatä pre altii. Asadarä cänd d. Chistos adrnirä credinta sutasului, vrea se ne invete, ca §i noi se o admiräm, adeca se o imitäm!

Ri ce invetäiurä märeatä pretioasä cuprinde in sine aceasta mirare a Mäntuilorului nostru ! Aurul si argintul, bogätiile §i onorurile, domniile si imperätiile, ce de comun desteaptä uimirea, admiratiunea §i poftele oamenilor, in ochii lui D-zeu sunt umbre deferte, flori peritoa- re, cari nu pot se atrugä cäträ sine privirea lui, sau se destepte pläcerea §i mirarea lui. Din conträ, credinta umilitä, inima sincerä o adrnirä, acea ii place, o laudä, o cinsteste si o respläte^te.

Cumcä d. Christos au voit se ne deie noué