Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)
CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA
Dupä unirea Moldovei si Târii Românesti (1859), pentru dezvoltarea pe mai departe a istoriografiei românesti era o conditie preliminarä, deopotrivä, depistarea de noi date din arhive sträine si adunarea informapilor din publicatiile apärute mai demult cu privire la românii din Transilvania. Acest din urmä lucru, ardelenii, la acel moment, îl începusera deja în revístele lor Archivu çi Transilvania. Din copule fäcute de Stefan Moldoveanu, în jurul anului 1842, cu acordul lui Kemény, pentru Cipariu si Baritiu, Transilvania a publicat în anul II —VII, (1869—1874) sub titlul Colecfiune de diplome din diplomatariul comitelui Iosif Kemény, care prívese mai ales pe Romani (Valachi), 436 texte de diplome si extrase. In fata acestor preocupan, posibilitäti de împlinire a deschis realizarea initiativei de mai sus a lui Hurmuzaki. Dátele referitoare la romani din editiile transilvane de dinainte au fost fäcute cunoscute cercetätorilor romani de catre Nicolae Densusianu (1846—1911), sub forma de reeditare. Din cele mai diferite publicatii, în majoritate maghiare çi säsecti, dar çi din Diplomatarium Transsilvanicum al lui Kemény József, manuscris pästrat în Arhiva Muzeului National Ardelean, între 1887 çi 1894 a publicat capte tomuri voluminoase (Hurmuzaki 1/1—2, II/l —5) continând date de diplome din perioada 1199—1575 referitoare la romani . Cunoscând rezultatele de pana atunci, istoriografia româneasca, de-acum autorizatä, putea sä se ataçeze activitàtii de exploatare a izvoarelor de arhivä din Transilvania, Prin aceastà colaborare, ea a räspuns unei datorii, împlinind anumite lacune, prin publicarea de documente privitoare la relatiile celor douä voievodate romane cu Transilvania, precum çi a actelor chirilice în slavà veche çi în limba romana pästrate în arhivele oraçelor sàseçti. Prin publicatia sa Relatiile Târii Românesti cu Brasovul si cu Jara Ungureascâ (Bucureçti 1905) Ion Bogdan (1864—1919), care a învàtat tot la Viena, sau Grigore Tocilescu (1850—1909) cu 534 documente istorice slavo-române din Tara Româneascâ si Moldova privitoare la legâturile cu Ardealul, 1346—1603 (Viena —Bucureçti 1906— 1931) au racordat în circuitul çtiintific un grup de izvoare neutilizate pânà atunci. Fàcând pasul urmàtor, istoricii romani au luat parte çi la editarea diplomelor latineçti nepublicate încà. Momentul acestei cotituri poate fi constatât cu preeizie. Bogdan, în publicatia sa citatä, apärutä prima data în 1902, a cuprins numai texte chirilice, iar în editia a doua, apärutä în 1905, a publicat deja 63 de diplome latineçti din perioada 1431—1508. El a fost urmat, pe aceastä cale, de Nicolae Iorga (1871—1940). Matériáiul bogat çi nou, publicat de el dupä originale, din diplómele începând din anul 1358 ale oraçelor Bistrita, Braçov çi Sibiu — intitúlate Acte si serisori din arhivele oraselor ardelene (Bucureçti 1911), în seria Hurmuzaki ca volumele XV/ 1—2 — demonstreazà bine cât s-a dezvoltat în câteva decenii çi ce roi important a detinut activitatea editorialà româneascâ la sfârçitul secolului çi în publicarea izvoarelor médiévale transilvane. Acelaçi lucru este atestat de volumele I —II çi X aie seriéi initiate de Iorga sub titlul Studii si documente cu privire la istoria românilor (Bucureçti 1901—1916), volume în care a publicat material explorât, deasemenea, în arhivele oraçelor Bistrita çi Braçov. Ataçarea la nivelul epocii s-a dovedit çi opera lui loan Mihályi (1844—1914), Diplome maramuresene din secolul XIV si XV (Maramureç-Sziget 1900), care este performanta de vârf a cercetàrii româneçti din Ungaria înainte de 1918 în domeniul publicatiilor de izvoare médiévale.
