Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)
CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA
în stadiul de formare. Desi ne este cunoscutà o diploma voievodalà încâ din anuí 1248 (Nr. 208), aceastà va fi urmatà de o alta doar în anuí 1271 (Nr. 278). Numàrul redus al diplomelor voievodale, pàstrate incidental, din ultímele trei decenii ale secolului ne aratà ciar, cât de mult era frânatà, în condi^ile politice confuze ale perioadei, activitatea de emitere de diplome a conducàtorului provinciei. Voievozii, care în luptele dintre factiuni rivale alternau unii cu altii, n-aveau nici timpul necesar, nici conditii prielnice pentru extinderea grabnicà a practicii scrisului în viata jurídica. Treaba cerea stabilitate, respectiv continuitate, or tocmai acestea le lipseau. Cei care au purtat aceastà demnitate vreme mai îndelungatà, cum au fost Matei Csák (1272—1284), Roland din neamul (de generé) Borsa (1282—1293), §i Ladislau d. n. Kan (1294—1315), însà, fàrà îndoialà, foloseau avantajul scrisului în rezolvarea treburilor. De fapt, si emisiile vicevoievodale trebuie considerate ca parte a activitàtii emitàtoare de diplome a voievodului; cel mai vechi document de acest fel ni s-a pàstrat din anul 1282 (Nr. 395). Lucrul este evident, întrucât, în lipsa voievodului, toate atributiile sale erau exercitate de càtre vicevoievod. Si deoarece voievozii — si în secolele urmâtoare — deseori si timp îndelungat se aflau la curtea regala sau pe mosiile lor din Ungaria, de îndatoririle legate de acte trebuia sà se îngrijeascà loctiitorul lor ràmas în Transilvania. Iatà §i explicatia de ce, dupa generalizarea folosirii scrisului în adeveririle juridice, începând cu a doua jumàtate a secolului XIV, numàrul diplomelor vicevoievodale se apropie de — iar în anumite perioade chiar îl depàseste — numàrul diplomelor émise în numele voievozilor. Diplómele voievodale în ce priveçte forma lor exterioarà si organizarea au évoluât pe o cale nórmala în a doua jumàtate a secolului XIV, aliniindu-se solutiilor de ordin general din Regatul Ungar §i preluînd ritmul lor de dezvoltare, întrucât voievozii erau magnati din Ungaria, unde mai înainte detineau alte înalte demnitàti, iar venind în Transilvania ísi aduceau cu ei functionarii de acasà (familiaris), în functia de vicevoievod sau notar pentru cancelaria lor de aici. Tot puterea céntrala era initiatoarea si a activitàtii emitàtoare de diplome a autonomiilor oràsenesti, dar eforturile ei au dat, probabil, rezultate modeste în secolul XIII, întrucât în época Arpadianà doar doua diplome transilvane de acest fel au supravietuit distrugerilor. Prima a fost întocmità în anul 1268, de catre juzii Rodnei, cunoscutà dupa mínele ei de argint(Nr. 264). Procedeul lor — pe atunci ceva extraordinar — a fácut, probabil, ca juzii si juratii sà declare cà ei au primit ordinul de la rege ca pricinile dezbàtute verbal în fata lor sà fíe cuprinse într-un inscris. Dintr-o diploma partial autentica se stie cà pârgarii Sibiului aveau sigiliu încà din anul 1280 (Nr. 384). Cu toate acestea, chiar si în rindurile locuitorilor ora§elor transilvane cele mai evoluate, cerinta socialà pentru utilizarea scrisului a apàrut numai dupa ce mestesugurile si comertul au cunoscut o dezvoltare însemnatâ între zidurile urbelor. Numindu-se încà sat (villa), Sibiul întocmeçte, ce-i drept, chiar în anul 1292, diploma cu privire la darea spitalului sâu în proprietatea cruciatilor, dar — dupa toate probabilitàtile — ca urmare a doleantei pàrtii ecleziastice (Nr. 508). Era necesarà, în continuare, o dezvoltare de câteva decenii pentru ca, la mijlocul secolului XIV, practica diplomática a oraselor transilvane sà prindà definitiv ràdàcini în practica lócala. Cu atât mai asemànàtoare se prezintà situatia si în administratiile provinciale, desi începuturile practicii scrisului din comitate dateazà încà de la sfîrsitul decolului XIII.
