Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)

CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA

Dacà putem sà dám crezare unei informatii îndoielnice, atunci acceptàm cà secuii de Telegd au emis ín anul 1280 o diploma într-o afacere de vânzare-cumpàrare (Nr. 384). Dar, deoarece una dintre párti era sas, si la încheierea actului juridic au participât bàrbati de frunte din Sighisoara, iar întelegerea a fost întàrità cu sigiliul Sibiului, si acest document trebuie considérât mai degrabà produs al uzantiei oràsenesti decît al scrisului provincial. Situatia realà din provincie se oglindeste mai bine într-un text datât din anul 1299, întocmit tôt într-o cauzà dintre secui si sasi (Nr. 527). De altfel, toate celelalte date ne aratà cà începuturile practicii scrisului provincial în Transilvania trebuie sà le legàm de practica ecleziastilor saçi si a proprietarilor sasi — gràv — în formare, datându-le din ultimii ani ai epocii Arpadiene. Importanta scrisului prin care se asigurà un drept a devenit constientà în societatea laicà transilvanà în primul rând — este évident — pentru proprietarii cei mai înstâriti. Bánul Mikud d. n. Kökényes-Radnót, precum si rudele lui au emis diplome, în nume propriu, încà din anii 1285—1288, în mai multe ocazii (Nr. 418, 421, 434, 435). S-ar putea ca asemenea magnati sà fi avut deja càrturarul lor, dar este mai probabil cà si ei s-au adresat notarului locului de adeverire al Capitlului sau au solicitât, ocazional, alte persoane ecleziastice pentru redactarea diplomei lor, cum a procédât Béldi Zeriás în 1295 (Nr. 534). Aceste începuturi modeste aie activitàtii emiterii de diplome particulare, însà, nu s-au putut înfiripa nici în Transilvania, întrucât concepta jurídica maghiarâ a considérât de credibilitate publica numai diplómele émise cu sigiliu autentic, dar a§a ceva nu aveau decât locurile de adeverire §i demnitarii superiori. Diplómele particulare sunt, deci, nu numai în epoca Arpadianà, ci în toatà perioada dinainte de secolul al XVI-lea, niçte raritâti printre izvoarele istorice transilvane. Prezentül volum oferà o bazâ sigurâ pentru làmurirea începuturilor practicii emiterii de diplome în Transilvanà. Matériáiul cuprins în el atestà neîndoielnic înràdàcinarea pe teritoriul voievodatului Transilvaniei a practicii scrisului, asimilarea institutiilor, a tipurilor de diplome, a regulilor de redactare si de forma care s-au dezvoltat în practica generala a scrisului din Regatul Ungar. Elementele dezvoltàrii pe mai departe erau date deci, dar practicarea pe scarà largà a emiterii de diplome în Transilvania va cunoaste o însemnatà extindere, cu carácter de masâ, numai dupa ce — datorità schimbârii dinastiei — conditiile politice labile se vor consolida, când se va restabili puterea regala, respectiv voievodalà, adicà începând dupa anii 1320, altfel spus: cu o întârziere de aproape o jumàtate de veac fatà de situatia generala a târii. Incepând din aceastà perioada, practica diplomática de pe teritoriul voievodatului urmàrea cu rigurozitate evolutia generala a târii, cu mentionata deosebire cà indicii ei cantitativi aratà o oarecare ràmânere în urmâ nu numai fatà de practica diplomática din regiunea Transdanubia sau Ungaria de Sus, ci si fatà de teritoriile de dincolo de Tisa. Matériáiul izvoarelor istoriei médiévale a Transilvaniei se compune însà nu numai din relieve de documente créate pe teritoriul ei. Mai ales pentru primele veacuri. Majoritatea informatiilor ne oferà dátele razíete ale diplomelor regale de dinainte de 1200, însemnàrile Registrului de la Oradea pentru prima jumàtate a secolului XIII, respectiv de diplome papale. Importante ambelor grupe de izvoare scade esential pentru perioadele de mai târziu, dar rolul lor complementar se pàstreazà si atunci când practica diplomática va avea çi în Transilvania un carácter de masà. Este regretabil însà cà deocamdatà nu avem o imagine