Jakó Zsigmond: Erdélyi okmánytár I. (1023-1300) (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 26. Budapest, 1997)

CERCETAREA IZVORAELOR MEDIEVALE DIPLOMATICE ÎN TRANSILVANIA

iar ín perioadele urmátoare — ín diferente de cantitate. Prima se explica prin situatia periférica a provinciei, iar ultima prin faptul cá relatiile funciare, proprietatile taranilor liberi din Secuime si din teritoriile sásesti au necesitat in mai mica másurá folosirea scrisului decát ín rándurile nobilimii din cele sapte comitate. Este semnificativ faptul cá in acest volum, cuprinzánd época Arpadianá, rare sunt referirile documentare privitoare la asezárile secuiesti si sásesti — cu exceptia oraselor —, iar cele existente provin si ele de la sfarsitul secolului al XlII-lea, ceea ce ilustreazá si harta anexata. Evolutia ínceputurilor utilizárii scrisului in Transilvania medievalá poate fi bine urmárita in materialul prezentului volum. Pioneratul in tóate domeniile apartine practicii cancelariei regale. Ea este modelul si promotorul íntregii dezvoltári. Dar dinainte de mijlocul secolului al XH-lea nu s-a pástrat nici o diploma autentica ale cárei beneficiar si obiect sá fi fost exclusiv transilvan. Sirul diplomelor regale care pot fi considérate din tóate privintele transilvane este deschis de donatia regelui §tefan III (1162—1172) din 1165, fácutá ín favoarea Mánástirii Mesesului (Nr. 10), dar si aceasta este urmatá de documente asemánátoare doar dupa cáteva decenii. Un anumit efect al ínbunátatirii activitatii cancelariei regale de catre Béla III (1172—1196) — desi este indoielnic, contrar opiniilor de mai dinainte, cá el ar fi introdus ín anuí 1181 practica de a cuprinde ín inscrisuri tóate cauzele dezbátute in prezenta sa —, in Transilvania se observa doar peste o buná jumátate de secol. Documente cu continut transilvan s-au pástrat, printre diplómele regelui Andrei II (1205—1235), mai sporadice, in schimb printre cele emise de Béla IV (1235—1270) — mai numeroase. O turnurá in favoarea practicii scrisului intervine insá doar in anii 1260 — legatá de demnitatea de régele cel tánár (rex iunior) al viitorului §tefan V (1270—1272). Incepind, deci, din acesti ani, se inmultesc repede §i constant diplómele cu obiective transilvane, emisiile regale dominánd practica scrisului transilvan din aceasta perioadá. Dar pentru demararea emisiilor de diplome lócale era necesará recunoasterea socialá a rolului de atestare jurídica a scrisului. Desi diploma din 1213 a episcopului Transilvaniei, Gilelmus, emisá ín favoarea cavalerilor teutoni (Nr. 62), este prima relicvá lócala de acest fel, avánd in vedere probabila initiativá externa in producerea ei, este mai corect sá considerám drept cea mai veche atestare a emiterii de documente transilvane diploma de la 1231 a Capitlului din Alba Iulia (Nr. 164). Este semnifecativ pentru stadiul nedizvoltat al practicii scrisului in Transilvania faptul cá singur Capitlul a reusit sá faca fatá multa vreme tuturor solicitárilor venite din partea societátii lócale in domeniul scrisului. Afírmám acest lucru intrucát din activitatea ca loe de adeverire (locus credibilis) a Conventului din Cluj-Mánástur nu s-a pástrat nici un monument de text din secolul XIII, care sá nu suscite indoieli. Lipsa celui de-al doilea loe de adeverire este doveditá si de faptul cá in cazul in care Capitlul sau Episcopatul aveau nevoie in cauze proprii de diplome de credibilitate publica, chiar si la sfarsitul secolului au solicitat ajutorul ocazional al cruciatilor din Turda (Nr. 537, 543) sau al augustinilor din Alba Iulia (Nr. 592). Este probabil cá tot ín aceste imprejurári se aflá explicatia faptului cá, incepind din 1276, episcopul transilvan Petru emite si el din cánd in cánd diplome in cauze care de fapt intrau in competente locului de adeverire (Nr. 341, 399, 535, 565, 583, 597). Cancelaría voievodalá — care in sirul institutiilor emitente de diplome avea sá concureze in importantá cu locurile de adeverire — la sfarsitul epocii Arpadiene se gasea inca