Jakó Zsigmond: A kolozsmonostori konvent jegyzőkönyvei, 1289–1556 I. kötet. 1289–1484 (Magyar Országos Levéltár kiadványai, II. Forráskiadványok 17. Budapest, 1990)
A KOLOZSMONOSTORI APÁTSÁG ÉS HITELESHELYI JEGYZŐKÖNYVEI A SZEKULARIZÁCIÓIG
PROTOCOALELE CONVENTULUI DIN CLUJ-MÁNÁ$TUR (1289—1556) (REZUMAT) Cea mai numeroasá categorie de izvoare diplomatice privind istoria voievodatului transilvan medieval o constituie documentele redactate la conventul benedietin din Cluj-Mánástur. Sintem deci interesaji sá cunoastem cit mai temeinic aceastá instiünie, deoarece numai astfel cercetarea istoricá poate folosi, cu eritica cuvenitá si ca sursá deosebit de valoroasá, mostenirea de acte ce ne-a rámás de la convent. ín cadrul acestei mosteniri bogate o importan^á majorá au protocoalele din epocá redactate pe baza declarajiilor (fassiones) cu caracter juridic, fácute la fafa locului de adeverire de cátre párti, aproape ín exclusivitate laici. Ele constituie singurul monument diplomatic de mari proportii al Transilvaniei medievale, numárínd mai multe mii de filé curente, pástrate aproape in aceeasi íntregime in care au fost la data creárii lor. Cu ajutorul lor se poate reconstitui imaginea fidelá a proportiilor si metodelor activitáfii de seriere a locurilor de adeverire. ín ciuda celor relevate, aceste monumente de o deosebitá importan^á au fost, pina ín prezent, pujin folosite, ceea ce se explicá prin starea lor de deteriorare si prin scrisul greu lizibil. Publicind rezumatele consemnárilor din protocoale, reconstituind cronologia realá a lor, cronologie íncurcatá in decursul secolelor, si realizind in indice o identificare de nume, de locuri si persoane, prezenta publicatie doreste sá schimbe situa^ia mai sus arátatá, fácind accesibilá oricui chiar si cea mai micá informa^ie cuprinsá in protocoale. Folosirea acestei categorií deosebite de izvoare e inlesnitá de introducerea ce inso^este cartea si care schiteazá istoricul mánástirii, lámurind componenfa personalului abapiei, condiplile ei sociale si culturale, precum si cáriéra notarilor care efectuau acolo activitájile de seriere. Astfel autorul urmáreste sá dea ráspuns la mai multe intrebári: cum a fost organizatá abajia din Cluj-Mánástur ca locul cel mai important de seriere si ca comunitate socialá; ce forte si intentii s-au afirmat in trecutul ei; ce variantá a culturii ecleziastice medievale a reprezentat si ce rol a indeplinit ea in cultura Transilvaniei inainte de Reformá. Analiza se bazeazá pe lista completá a membrilor medievali ai abatiei, pe care autorul a intoemit-o ca sá fie de ajutor cercetátorilor si ín problemele de eriticá diplomaticá si datare a documentelor create la acest loc de adeverire. Aba{ia benedictiná de odinioará, asezatá in imediata apropiere a Clujului — asa cum ne aratá sápáturile arheologice mai recente —, a fost fondatá la mijlocul secolului al Xl-lea. A functionat ca mánástire regalá inzestratá cu posesiuni intinse si s-a men^inut ín aceastá calitate píná in 1556, an ín care Reforma victorioasá a desfiin|at-o ca institutie ecleziasticá, dar in 1575 i-a fost reinnoitá activitatea de emitentá de documente, desfásuratá in interesül societá^ii laice, cu un personal laic (requisitores). De la aceastá datá a continuat sá functioneze píná in 1874, cínd atributiile sale au fost preluate de notariatele publice. ín calitate de mánástire regalá, Cluj-Mánásturul nu a fost supus jurisdictiei episcopului romanocatolic al Transilvaniei. ín primele secole ale existen^ei sale viafa mánástirii a fost determinatá de lupta índírjitá pe care a dus-o cu episcopii din Transilvania pentru apárarea acestui privilegiu (exemptio). ínainte de anul 1221, apói in 1241, la invazia tátarilor, abajia a fost distrusá in repetate rinduri. Cu sprijinul patronilor sái regali, in cele din unná a reusit totusi sá-si men^iná independenfa fa£á de episcop. Nu a putut scápa insá ca demnitatea de abate sá nu se transforme trepíat ín simplu beneficiu, cu care regii recompensau serviciile unor persoane bisericesti sau laice dintre supusii fideli lor. Demnitatea de abate numai arareori a fost otyinutá prin alegere canonicá, asa cum prevedea statutul papai dat cu prilejul reorganizálni Ordinului benedietin (Benedictiná, 1336). De cele mai multe ori voinja
