Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 28. (2006)
Istorie
Nu Tntotdeauna, о cäsätorie Tncheiatä, mai ales Tn acea epocä, deosebit de conservatoare Tn privinta institutiei reprezentatä de familie, respecta Tn totalitate regulile de care aminteam mai sus. Documentele cercetate demonstreazä cä existenta „Contractului de bunä Tnvoire” nu confirmä consimtämäntul liber, mai ales din partea viitoarei sotii, la incheierea cäsätoriei. Dar obtinerea divortului era deosebit de dificilä, oamenii bisericii implicati ín a hotäri despärtirea a dói soti fiind in primul ränd preocupati de respectarea dictonului „ceea ce Dumnezeu a legat, omul sä nu dezlege.” Din aceastä cauzä, actiunile intentate, de una dintre párti in vederea separärii definitive, obtineau greu cä§tig de cauzä, divortul fiind aprobat, in multe situatii, uneori dramatice, dupä foarte multi ani. Motivatiile cererilor de despärtire erau in majoritate legate de violenta in familie, aproape о banalitate in viata cotidianä din acele timpuri. Cäteva exemple vor fi, eredem, edificatoare. La 23 ianuarie 1884, preotul din Or§ova, Gavril Branea, raporteazä protopopului despre situatia din familia lui Chiorean Zaharie, situatie constatatä in urma anchetei oficilui parohial: femeia nu numai cä nu-§i face datoria de sotie §i marná a doi copii, refuzä sä lucreze, dar, in plus e violentä, „apuca de grumazi pe sociu, I smulse perulu, de altii scaparä pe betran dein mana ei.”1 Un caz mai ciudat, femeia fiind de data aceasta „bärbatul” din casä. ín acela§i an, la 1 noiembrie, Oltean Todora din Chiheru de Jos se plänge Oficiului protopopesc de sotul ei, Gavrilu, care „de cate ori vine acasa” beat „me bate de mórte ...au vrutu... se me jungia si se me omöra”. In plus risipe§te averea comunä, vänzänd-o pe nimica toatä, iar de curänd din nou a vrut sä о omoare „sarindu cu genunci pe mene."1 2 La sinodul bisericii greco-catolice din 1725 s-а hotärät ca „de se templä, dein barbatu sau din muere se se deslége inpreunarea, si nu voru se se inpace, se fie lasati.. .despartiti, si se nu mai atinga de alta nunta”3, ceea ce insemna imposibilitatea recäsätoriei celor despartiti. ín secolul XIX aceastä prevedere nu s-а mai aplicat. Procesele de divort erau judecate numai de cätre fórul bisericesc, tribunalul matrimonial existent la nivelul fiecärui protopopiat, ca for de I instanté, sentintele putänd fi aduse la indeplinire numai cu aprobarea episcopului, acesta confirma sau nu hotärärea luatä de instanta amintitä pe baza documentelor anexate (declaratii ale pärtilor, ale martorilor, referate ale defensorilor matrimoniali etc.) Dacä sentinta nu era aprobatä, sau nu multumea vreuna dintre párti, fórul de apel era fórul matrimonial mitropolitan.4 Dar pänä la procesul de divort existau incercärile de impäcare intre soti, incercäri fäcute §i de parohii locali §i de protopopi. Conform procedurilor stabilite, preotul-paroh era primul implicat in aceastä actiune, el fiind obligat sä-i eherne pe sotii care nu se inteleg §i sä faeä tot posibilul sä-i impace §i sä-i indemne „la convietuire aratandule cumca casatoria (sic!) e sacramentu ...au juratu credintia unulu altuia”5 etc. Incercärile de impäcare trebuiau fäcute de trei ori, la interval de cel putin opt zile. Aceste incercäri §i rezultatul lor se consemnau intr-un 1ANDJ Mure§, Protopopiatul Reghin, dosar 25, f. 94. 2Ibidem, f. 93. 3Canonele sinodului dein 1725, Tn Jean M. Moldovanu, op. cit., p. 113. 4Titus Budu, op. cit., p.188. 5Idem, p. 191 . 245
