Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)

II. Istorie

LEGĂTURILE CULTURALE ÎNTRE ROMÂNII DE PE AMBELE VERSANTE ALE CARPAŢILOR ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

ADRIAN STOICA

Cu toate vitregiile pe care le-a avut de înfruntat în diferite perioade istorice, poporul român şi-a continuat ascensiunea sa pe calea civilizaţiei şi progresului. El şi-a păstrat coeziunea şi solidaritatea îzvorîte din unitatea sa etnică, din comunitatea de limbă şi cultură. încă din cele mai îndepărtate timpuri s-a format în regiunea carpato-dunăreană o vastă şi adine structurată unitate de cultură. Unitatea culturală carpato-dunăreană nu a fost legată numai de o unitate etnică, ci a şi determinat-o în partea esenţială a ei şi în decursul timpului, în dezvoltarea sa neîncetată. O asemenea unitate etno-culturală s-a sprijinit, bineînţeles, pe o unitate geografică, avînd în centrul său inima naturală a Transilvaniei, „care a pulsat mereu viaţa tracică, geto-dacă, daco-romană şi apoi pentru totdeauna românească“1.

La temelia procesului de coeziune, care s-a perpetuat şi amplificat continuu pe măsura dezvoltării societăţii româneşti, au stat legăturile, diverse şi importante prin mulţitudinea lor, dintre cele trei ţări româneşti, a stat existenţa unui proces similar de adînci prefaceri materiale şi spirituale.

S-a înfiripat şi dezvoltat acel proces fecund de circulaţie a ideilor şi valorilor spirituale care au avut darul să întărească unitatea poporului nostru. Idei şi valori care în vitregia vremurilor i-a îmbărbătat şi sudat pe toţi locuitorii acestui pămînt românesc, hărăziţi să apere cu piepturile lor, cu lancea sau cu sabia tot ceea ce s-a creat pe aceste meleaguri, pentru propăşirea culturii materiale sau spirituale, pentru fericirea urmaşilor lor.

1 D. Berciu, Unitatea străveche carpato-dunăreană, bază a dezvoltării istorice ulterioare, în „Unitatea şi continuitate în istoria poporului român“, Bucureşti, 1968, p. 31.