Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
IX. Epoca dualismului
Croaţia) să reprezinte majoritatea absolută: în 1910 proporţia era de 54%. Naţionalităţile erau deocamdată în imposibilitate de a opune rezistenţă activă, cu toate că nu se mulţumeau cu legea naţionalităţilor din 1868, care conţinea totuşi importante concesii în privinţa folosirii limbii. Croaţii, deşi încheiaseră un fel de “pact dualist” aparte cu ungurii, s-au străduit de-a lungul întregii epoci să-şi lărgească drepturile, periclitând stabilitatea sistemului şi în calitatea lor de unică naţionalitate privilegiată. Regimul dualist era recuzat prin urmare deopotrivă de majoritatea ungurilor şi a naţionalităţilor: de aceea, pentru menţinerea guvernării constituţionale a trebuit să se recurgă la diverse metode subversive şi samavolnicii electorale. După încheierea pactului dualist guvernele au continuat, respectiv au lărgit construirea ordinei de stat burgheze. S-a legiferat învăţământul obligatoriu de şase ani, a fost reglementată relaţia dintre comitat şi puterea de stat, s-a separat justiţia de administraţie, s-a perfecţionat sistemul de percepere a impozitelor; prin unificarea Pestei, a Budei şi a Budei-Vechi (Óbuda) s-a născut capitala ţării, Budapesta; s-a adoptat un nou cod penal; a fost dezvoltată reţeaua feroviară, s-au construit cazărmi, reţeaua administraţiei publice s-a completat prin inspectoratele de stat pentru sănătatea publică, agricultură şi industria mecanizată, constituindu-se aparatul funcţionăresc necesar. A fost realizată emanciparea evreilor şi enunţată egalitatea în drepturi a confesiunilor religioase; a intrat din nou în vigoare libertatea presei. S-au desfiinţat breslele, s-a declarat libertatea industriei. Marea proprietate funciară însă nu a devenit părtaşă a liberei concurenţe capitaliste, întrucât circulaţia liberă a acestor posesiuni a fost anchilozată prin crearea fideicomisurilor. în anii de după încheierea pactului dualist ascendentul numeric al partidului majoritar condus de Deák a scăzut mereu: alegătorii sau chiar deputaţii ce-şi schimbau poziţia sporeau într-una tabăra opoziţiei. Cel mai mare partid de opoziţie, centrist de stânga, era condus de Tisza Kálmán; cu trecerea anilor, acesta a început să-şi considere inutilă misiunea de control, precum îşi vedea lipsit de perspective şi obiectivul iniţial, deoarece nu existau şanse pentru un 97
